Buna-Vestire a Născătoarei de Dumnezeu

Praznicul Buneivestiri a Născătoarei de Dumnezeu este deopotrivă unul împărătesc şi al Maicii Domnului. Este praznic împărătesc, pentru că se referă la Împăratul Hristos, Care a fost zămislit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu, şi este praznic al Maicii Domnului, pentru că se referă la acea persoană care a contribuit la zămislirea şi la Înomenirea Cuvântului lui Dumnezeu, adică la Preasfânta Fecioară.

Mozaic din secolele XI-XII cu scena Bunei-Vestiri din katholikonul Mănăstirii Vatoped.

Născătoarea de Dumnezeu Maria are un loc de mare valoare şi însemnătate în Biserică, tocmai pentru că a fost acea persoană pe care o aşteptau toate generaţiile şi aceea care a dat Cuvântului lui Dumnezeu firea omenească. Astfel, persoana Născătoarei de Dumnezeu este strâns legată de Persoana lui Hristos. Şi vrednicia Preasfintei nu se datorează doar virtuţilor pe care le avea, ci mai ales rodului pântecelui ei. Prin urmare, cultul Născătoarei de Dumnezeu este foarte strâns legat de hristologie. Când vorbim despre Hristos nu putem să o ignorăm pe aceea care i-a dat trup, şi când vorbim despre Preasfânta, ne referim în acelaşi timp şi la Hristos, deoarece vrednicia şi harul de la El le dobândeşte. Acest lucru se vede clar în slujba Imnului Acatist, în care este cântată Născătoarea de Dumnezeu, dar totdeauna în legătură cu faptul că ea este Maica lui Hristos Dumnezeu: „Bucură-te că eşti scaun Împăratului, bucură-te că porţi pe Cel ce pe toate le poartă”.

Această legătură dintre hristologie şi învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu se vede şi în viaţa Sfinţilor. O însuşire caracteristică a Sfinţilor, care sunt cu adevărat membrii ai Trupului lui Hristos, este faptul că o iubesc pe Preasfânta Fecioară. Este cu neputinţă să existe sfânt care să nu o iubească.

1.

Bunavestire a Născătoarei de Dumnezeu este începutul tuturor praznicelor împărăteşti. În troparul praznicului cântăm: „Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac… ”. Conţinutul praznicului se referă la faptul că Arhanghelul Gavriil – acel înger implicat în toate evenimentele care au legătură cu întruparea lui Hristos – a vizitat-o la porunca lui Dumnezeu pe Preasfânta şi a înştiinţat-o că a venit vremea întrupării Cuvântului lui Dumnezeu şi că ea va deveni maica lui Dumnezeu. (Luca 1:26-56).

Cuvântul „bunavestire” este alcătuit din două elemente, anume din „bună” şi „vestire” şi înseamnă veste bună, vestire bună. Este vorba despre înştiinţarea care s-a dat prin arhanghel că Logosul lui Dumnezeu se va întrupa pentru mântuirea omului. În fapt, este vorba de împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, care s-a dat după căderea lui Adam şi a Evei (vezi Facere 3:15), şi care se numeşte protoevanghelie. De aceea, înştiinţarea despre întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este cea mai mare veste în istorie.

După cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul, evanghelia lui Dumnezeu este o solie a lui Dumnezeu şi mângâiere în oameni prin Fiul Său întrupat. În acelaşi timp, este şi împăcarea oamenilor cu Tatăl, Care dă ca plată îndumnezeirea nenăscută celor care ascultă de Hristos. Prin urmare, îndumnezeirea care se oferă prin Hristos întrupat nu este naştere, ci arătare a strălucirii enipostatice către cei care sunt vrednici de această descoperire.

Vestea cea bună, evanghelia, buna vestire este îndreptarea neascultării care a avut loc la începutul creării omului, în Raiul fizic. Acolo, de la femeie, a început căderea şi urmările acesteia, aici, tot de la femeie, au început toate bunătăţile. Astfel, Preasfânta este noua Evă. Acolo exista Raiul sensibil, aici Biserica. Acolo Adam, aici Hristos. Acolo Eva, aici Maria. Acolo şarpele, aici Arhanghelul Gavriil. Acolo, şoptirea dracului-şarpe către Eva, aici salutarea îngerului către Maria (după cuvântul Cuviosului Iosif Vrienios). În acest fel s-a îndreptat greşeala lui Adam şi a Evei.

2.

Arhanghelul Gavriil o supranumeşte pe Preasfânta „cea plină de har”, zicându-i: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei” (Luca 1:28-29). Preafericita este numită „cea plină de har” şi i se spune „binecuvântată”, pentru că Dumnezeu este cu ea.

După cuvântul Sfântului Grigorie Palama şi al altor Sfinţi Părinţi, Preasfânta primise deja harul înainte de ziua Buneivestiri. Rămânând în Sfânta Sfintelor din templu, a ajuns la Sfânta Sfintelor a vieţii duhovniceşti, care este îndumnezeirea. Câtă vreme curtea Templului era destinată prozeliţilor, iar partea principală a acestuia, preoţilor, Sfânta Sfintelor era destinată arhiereului. Acolo a intrat Preasfânta, dovadă că ajunsese la îndumnezeire. Este cunoscut faptul că în epoca creştină pronaosul era destinat catehumenilor şi celor necurăţiţi, naosul celor luminaţi, adică membrilor Bisericii, iar Sfânta Sfintelor, celor care ajunseseră la îndumnezeire.

Astfel, Preasfânta ajunsese la îndumnezeirea încă înainte de a primi vizita Arhanghelului. Pentru acest scop, a folosit o metodă aparte de cunoaştere a lui Dumnezeu şi de comuniune cu El, după cum tâlcuieşte în chip minunat şi de-Dumnezeu-însuflat, Sfântul Grigorie Palama. Este vorba despre isihie, despre calea isihastă. A înţeles Preasfânta că nu poate cineva să ajungă la Dumnezeu prin raţiune, prin simţuri, prin închipuire sau prin slava omenească, ci numai prin minte-nous. Astfel, a omorât toate puterile sufletului care proveneau din simţuri, şi prin rugăciunea noetică a pus în lucrare mintea-nous. Şi în acest mod a ajuns la luminare şi îndumnezeire. Şi pentru aceasta s-a învrednicit să devină Maica lui Hristos, să Îi dea lui Hristos trupul ei. Nu avea pur şi simplu virtuţi, ci Harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu.

Spre deosebire de ceilalţi oameni, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu avea plinătatea Harului lui Dumnezeu. Desigur, Hristos, fiind Cuvânt al lui Dumnezeu, avea întreagă plinătatea Harurilor, dar şi Preasfânta a primit plinătatea Harului din plinătatea Harurilor Fiului ei. Din acest motiv, în relaţie cu Hristos, Maica Domnului este mai prejos, de vreme ce Hristos avea Harul după fire, câtă vreme Preasfânta prin participare. Faţă de oameni însă ea este mai presus.

Preasfânta avea plinătatea Harului din plinătatea Harurilor Fiului ei, înainte de zămislire, în timpul zămislirii şi după zămislire. Înainte de zămislire, plinătatea Harului era desăvârşit, în timpul zămislirii era încă mai desăvârşit, iar după zămislire era prea desăvârşit (după cuvântul Sfântului Nicodim Aghioritul). În acest chip, Preasfânta a fost Fecioară atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Şi această feciorie trupească a ei era mai presus şi mai desăvârşită decât fecioria sufletească a Sfinţilor la care se ajunge prin lucrarea Preasfântului Duh.

3.

Nici un om nu se naşte izbăvit de păcatul strămoşesc. Căderea lui Adam şi a Evei şi urmările acestei căderi au fost moştenite de întregul neam omenesc. Firesc era ca şi Preasfânta Fecioară să nu fie izbăvită de păcatul strămoşesc. Cuvântul Apostolului Pavel este limpede în acest sens: „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). În acest pasaj apostolic se vede că păcatul este înţeles ca lipsire de slava lui Dumnezeu, precum şi faptul că nimeni nu este izbăvit de păcat. Astfel, şi Preasfânta s-a născut cu păcatul strămoşesc. Când însă s-a izbăvit de acesta? Răspunsul la această întrebare trebuie însă „periat” de orice concepţie scolastică.

De la început trebuie să spunem că păcatul strămoşesc a însemnat lipsire de slava lui Dumnezeu, înstrăinarea de El şi pierderea comuniunii dumnezeieşti. Acest lucru a avut însă şi urmări trupeşti, pentru că în trupul lui Adam şi al Evei a intrat stricăciunea şi moartea. Când, în Tradiţia Ortodoxă, se vorbeşte despre moştenirea păcatului strămoşesc, nu se înţelege moştenirea vinovăţiei păcatului originar, ci mai ales urmările acestuia, care sunt stricăciunea şi moartea. Ca atunci când se îmbolnăveşte rădăcina unei plante şi se îmbolnăvesc odată cu aceasta şi crengile, şi frunzele, acelaşi lucru s-a întâmplat prin căderea lui Adam. S-a îmbolnăvit tot neamul omenesc. Stricăciunea şi moartea pe care le moşteneşte omul reprezintă climatul favorabil cultivării patimilor şi în acest mod se întunecă mintea-nous a omului.

Tocmai din acest motiv, faptul că Hristos, prin Întruparea sa, a asumat acest trup muritor şi pătimitor, însă fără de păcat, a contribuit la îndreptarea urmărilor păcatului lui Adam. Îndumnezeire exista şi în Vechiul Testament, după cum exista şi luminare a minţii-nous, dar nu era stricată şi anulată moartea, de acea şi Prorocii de-dumnezeu-văzători mergeau în iad. Prin întruparea lui Hristos şi Învierea Lui, s-a îndumnezeit firea umană şi astfel s-a dat posibilitatea fiecărui om să se îndumnezeiască. Pentru că prin Sfântul Botez devenim membri ai Trupului îndumnezeit şi înviat al lui Hristos, de acea şi spunem că prin Sfântul Botez omul este izbăvit de păcatul strămoşesc.

Atunci când aplicăm toate acestea la cazul Preasfintei Fecioare, putem să înţelegem relaţia acesteia cu păcatul strămoşesc şi eliberarea de acesta. Preasfânta s-a născut cu păcatul strămoşesc, avea toată consecinţele stricăciunii şi ale morţii în trupul ei. Prin intrarea în Sfânta Sfintelor a ajuns la îndumnezeire. Însă această îndumnezeire nu era îndeajuns pentru eliberarea de toate urmările acestuia, care sunt stricăciunea şi moartea, tocmai pentru că nu se unise firea dumnezeiască cu cea umană în ipostasul Cuvântului. Astfel, în momentul în care cu puterea Sfântului Duh, firea dumnezeiască s-a unit cu firea umană în pântecele Preasfintei Fecioare Maria, Preasfânta, prima, gustă slobozirea ei din păcatul strămoşesc şi de urmările acestuia. De altfel, în acea clipă a avut loc ceea ce nu reuşiseră să facă Adam şi Eva prin lupta lor personală liberă. De aceea, Preasfânta, în momentul Buneivestiri, a ajuns la o stare mai presus de aceea în care se aflau Adam şi Eva înainte de cădere. S-a învrednicit să guste scopul final al creaţiei, aşa cum vom vedea în alte explicaţii.

De aceea, pentru Preasfânta nu a fost nevoie să mai aibă loc Cincizecimea, nu a fost nevoie să se boteze. Ceea ce au trăit Apostolii în ziua Cincizecimii, care au devenit membrii ai Trupului lui Hristos prin Duhul Sfânt, şi ceea ce s-a petrecut cu noi toţi la taina Botezului, s-a petrecut cu Preasfânta Fecioară în ziua Buneivestiri. Atunci s-a izbăvit de păcatul strămoşesc, nu în sensul că s-a eliberat de vinovăţie, ci că a dobândit îndumnezeirea în suflet şi în trup, datorită unirii ei cu Hristos.

În aceste cadre trebuie interpretat şi cuvântul Sfântului Ioan Damaschin, că în ziua Buneivestiri, Preasfânta a primit Duhul Sfânt, Care a curăţit-o şi i-a dat puterea de a primi dumnezeirea Cuvântului, şi în acelaşi timp de a-L naşte. Cu alte cuvinte, Preasfânta a primit de la Sfântul Duh har curăţitor, dar şi primitor şi născător al Cuvântului lui Dumnezeu ca om.

4.

Răspunsul Preasfintei la înştiinţarea Arhanghelului că se va învrednici să nască pe Hristos a fost grăitor: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Luca 1:38). Se vădeşte aici ascultarea Preasfintei faţă de cuvântul Arhanghelului, dar şi ascultarea ei faţă de Dumnezeu, pentru un fapt care era paradoxal şi straniu pentru raţiunea umană. Astfel, îşi supune propria raţiune voii lui Dumnezeu.

Unii spun că în acea clipă toţi drepţii Vechiului Testament, dar şi întreaga umanitate, aşteptau cu nelinişte să audă răspunsul Preasfintei, temându-se ca nu cumva ea să refuze şi să nu asculte de voia lui Dumnezeu. Se spune că, dat fiind faptul că de fiecare dată când omul se află într-o asemenea dilemă, tocmai pentru că are libertate, poate să spună da sau nu, după cum altădată s-a întâmplat cu Adam şi cu Eva, acelaşi lucru se putea întâmpla şi cu Preasfânta. Dar nu era cu putinţă ca Preasfânta să refuze, nu pentru că nu avea libertate, ci tocmai pentru că avea adevărata libertate.

Sfântul Ioan Damaschin face deosebire între voia firească şi voia gnomică. Voia omului este gnomică atunci atunci când are drept caracteristici ignorarea anumitor aspecte, îndoiala şi, în cele din urmă, neputinţa alegerii. Avem de-a face cu o şovăire în ce priveşte actul care trebuie înfăptuit. Voinţa este firească, ţine de fire (phýsis), atunci când este condusă în mod firesc, fără deliberare şi şovăire, la împlinirea adevărului.

Se pare, aşadar, că voinţa firească este legată de „vreau”, câtă vreme voinţa gnomică, de „cum vreau”, şi anume când decizia are loc în urma unor şovăiri şi deliberări. Rezultă de aici că voinţa firească constituie desăvârşirea firii, câtă vreme voinţa gnomică constituie nedesăvârşirea firii, deoarece presupune că omul nu are cunoaşterea adevărului, nu este sigur asupra a ceea ce trebuie să decidă.

Hristos, deşi avea două voinţe, prin alcătuirea din două firi, adică omenească şi dumnezeiască, cu toate acestea avea voinţă firească, în înţelesul pe care i l-am atribuit aici, şi, desigur, nu avea voinţă gnomică. Ca Dumnezeu, cunoştea totdeauna voinţa lui Dumnezeu Tatăl şi nu exista niciodată îndoială înlăuntrul Lui, nici deliberare. Acest lucru este trăit prin har şi de către Sfinţi şi cu deosebire de Preasfânta Fecioară. Pentru că ea ajunsese la îndumnezeire, de aceea era cu neputinţă să refuze voia lui Dumnezeu şi să nu consimtă la Întruparea lui Dumnezeu. Avea libertatea desăvârşită şi de acea libertatea ei lucra totdeauna după fire, iar nu împotriva firii. Noi, pentru că nu am ajuns la îndumnezeire avem o libertate nedesăvârşită, aşa-numita voinţă gnomică, de aceea şi deliberăm şi şovăim cu privire la ceea ce trebuie să facem. Întrebarea ei: „Cum va fi mie aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1:34) arată smerenie, neputinţa firii umane, dar şi caracterul paradoxal al faptului, pentru că existaseră zămisliri minunate şi în Vechiul Testament, dar nu fără de sămânţă.

5.

În ziua Buneivestiri a avut loc zămislirea directă a lui Hristos prin puterea şi lucrarea Preasfântului Duh. Într-un imn închinat Născătoarei de Dumnezeu, cântăm: „Gavriil zicând ţie, Fecioară, bucură-te, împreună cu glasul S-a întrupat Stăpânul tuturor”. Aceasta înseamnă că nu au trecut mai multe ore sau zile de la buna vestire până să aibă loc zămislirea, ci a avut loc exact în acel moment.

Arhanghelul Gavriil i-a spus lui Iosif, logodnicul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: „Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, căci ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1:20). Aşadar, Preacurata Fecioară L-a născut pe Hristos ca om, dar zămislirea s-a făcut de la Duhul Sfânt.

Sfântul Vasilie cel Mare, tâlcuind această frază şi mai ales „s-a zămislit de la Duhul Sfânt”, spune că provenienţa oricărui lucru din altul se redă prin trei sintagme: una este „prin creaţie”, după cum toată zidirea a fost creată de Dumnezeu prin lucrarea Sa. Alta este „prin naştere”, după cum Fiul S-a născut mai înainte de veci din Tatăl. Iar a treia este „după fire”, aşa cum energia iese din orice fire (phýsis), adică precum strălucirea din Soare, şi, mai general, energia din sursa de energie. Cât priveşte zămislirea lui Hristos în Sfântul Duh, formularea corectă este că Hristos a fost zămislit prin lucrarea Sfântului Duh, „prin creare”, iar nu „prin naştere” sau „după fire”.

Sfântul Ioan Damaschin învaţă că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a format Sieşi trup din sângiurile pure şi preacurate ale Născătoarei de Dumnezeu, trup care este însufleţit de raţiune şi suflet noetic, nu prin sămânţă, ci prin creare de la Sfântul Duh.

Desigur, atunci când vorbim despre zămislirea lui Hristos în pântecele Născătoarei de Dumnezeu prin puterea şi lucrarea creatoare a Sfântului Duh, nu trebuie să izolăm Duhul Sfânt de Sfânta Treime. Este cunoscut din învăţătura patristică faptul că este comună lucrarea-energia Dumnezeului Treimic. Crearea lumii şi recrearea omului şi a lumii a avut loc şi are loc prin lucrarea-energia comună a Dumnezeului Treimic. Prin urmare, nu doar Sfântul Duh a creat trupul împărătesc al lui Hristos, ci şi Tatăl şi Fiul Însuşi, adică întreaga Sfântă Treime. Exprimarea acestui adevăr este că Tatăl a binevoit întruparea Fiului Său, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a autocreat Întruparea, iar Sfântul Duh a împlinit-o.

Zămislirea lui Hristos în pântecele Născătoarei de Dumnezeu s-a săvârşit în linişte şi taină, fără zgomot şi tulburare. Nimeni, nici dintre îngeri, nici dintre oameni nu a putut să înţeleagă în acel ceas lucrurile mari care s-au săvârşit. Împăratul Proroc David a prorocit acest fapt, spunând: „Pogorâ-Se-va ca ploaia pe lână şi ca picăturile ce cad pe pământ” (Psalmul 71, 6). Precum ploaia ce cade pe un floc de lână nu face zgomot, nici vreo stricăciune, la fel s-a petrecut vestirea cea bună şi zămislirea. Hristos, prin zămislirea Sa, nu a pricinuit zarvă, nici vreo stricăciune fecioriei Atotsfintei Fecioare. De aceea, şi Atotsfânta a fost şi a rămas Fecioară înainte de naştere, în naştere şi după naştere. Sunt cele trei stele pe care iconarul le zugrăveşte totdeauna pe frunte şi pe cei doi umeri ai Atotsfintei.

6.

Unirea firii dumnezeieşti cu firea umană în Ipostasul Cuvântului, în lăuntrul pântecelui Născătoarei de Dumnezeu, constituie îndumnezeirea directă a firii umane. Adică, îndumnezeirea firii omeneşti există din prima clipă în care firea dumnezeiască s-a unit cu cea omenească. Este semnificativ în acest sens cuvântul Sfântului Ioan Damaschin: „din clipa în care a luat trup, a fost trup al lui Dumnezeu Cuvântul”. Ceea ce înseamnă că, din momentul zămislirii şi până la îndumnezeirea trupului omenesc, nu a trecut un interval de timp, deoarece îndumnezeirea s-a petrecut imediat, adică în momentul zămislirii.

Urmarea acestui fapt este că Preasfânta Fecioară trebuie să fie numită Născătoare de Dumnezeu, pentru că ea a născut cu adevărat pe Dumnezeu, pe Care L-a purtat nouă luni în pântecele său, iar nu un simplu om care avea Harul lui Dumnezeu. De aceea Preasfânta Fecioară e numeşte Născătoare de Dumnezeu, iar nu Născătoare de Hristos. Dogma hristologică are consecinţe şi asupra dogmei despre Născătoarea de Dumnezeu. Atotsfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu, tocmai pentru că L-a zămislit întru Duhul Sfânt pe Hristos.

Acest lucru trebuie subliniat, pentru că în vechime a avut loc o mare dezbatere teologică în jurul întrebării dacă Atotsfânta Fecioară Maria trebuie numită sau nu Născătoare de Dumnezeu – dezbatere provocată de existenţa unor învăţături eretice. Consacrarea definitivă a învăţăturii că Preasfânta Fecioară L-a născut pe Dumnezeu şi că odată cu asumarea firii umane s-a petrecut şi îndumnezeirea acesteia a avut loc la Sinodul al III-a Ecumenic. Ereticul Nestorie, folosind termeni filosofici şi raţionamentul omenesc, susţinea că Atotsfânta Fecioară era om şi de aceea nu era cu putinţă să Îl nască pe Dumnezeu. Potrivit lui Nestorie, Dumnezeu „a trecut” sau a „împreună-trecut” prin Născătoarea de Dumnezeu. Desigur, în teologia acestuia exista o problemă cu privire la relaţiile dintre cele două firi în Hristos. Nestorie credea că trupul lui Hristos era doar ataşată firii dumnezeieşti. Credea că Logosul era Dumnezeu, dar era cumva ataşat omului şi se sălăşluia în acesta. Pornind de la asemenea premise, o numea pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Hristos, iar nu Născătoare de Dumnezeu.

Însă, Hristos este Dumnezeu-Om, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, şi fiecare fire în Hristos lucra în Ipostasul Cuvântului fiind „în comuniune cu cealaltă”. Subiectul acesta îl vom vedea mai pe larg atunci când vom vorbi despre Naşterea lui Hristos. Aici însă trebuie subliniat că firea umană s-a îndumnezeit imediat, odată cu unirea cu firea dumnezeiască în Ipostasul Cuvântului, în pântecele Născătoarei de Dumnezeu. De aceea, Atotsfânta Fecioară este şi se numeşte Născătoare de Dumnezeu, pentru că L-a născut pe Dumnezeu ca om.

7.

Faptul că firea omenească a fost îndumnezeită imediat de firea dumnezeiască a Cuvântului nu înseamnă că sunt anulate însuşirile firii umane. Acest lucru arată că zămislirea şi purtarea în pântece, dar şi naşterea lui Hristos a avut loc după fire, dar şi mai presus de fire. Mai presus de fire, pentru că s-a făcut prin creaţie de la Preasfântul Duh, iar nu prin sămânţă bărbătească. După fire, pentru că purtarea în pântece s-a făcut în modul obişnuit de purtare în pântece a unui prunc.

Există însă un aspect care trebuie subliniat. La fiecare făt există unele stadii, până când vine ceasul ca să se nască. Mai întâi are loc zămislirea, în continuare, după un răstimp, are loc conturarea membrelor trupului său, apoi se dezvoltă puţin câte puţin, iar pe măsură ce se dezvoltă urmează şi mişcarea, şi, în cele din urmă,  după ce se încheia dezvoltarea, iese din pântecele mamei sale.

Câtă vreme la dumnezeiescul făt avem o creştere progresivă, totuşi nu a existat un interval de timp între concepţie şi conturarea membrelor. Sfântul Vasilie cel Mare spune categoric în acest sens: „cel purtat în pântece a fost imediat desăvârşit cu trupul şi nu a luat formă după un scurt timp”.  Cu alte cuvinte, membrele trupului Său s-au format imediat, adică El a fost creat om desăvârşit, dar nu s-a aflat de îndată la mărimea vârstei de nouă luni. Se dezvolta puţin câte puţin, câtă vreme trupul Său a fost alcătuit de la început.

8.

Zămislirea lui Hristos în pântecele Născătoarei de Dumnezeu s-a făcut de la Preasfântul Duh prin creaţie, iar nu prin sămânţă bărbătească, pentru că trebuia ca Hristos să îşi asume firea curată pe care a avut-o Adam înainte de călcarea poruncii. Desigur, Hristos Şi-a asumat trup supus patimii şi muritor, aşa cum acesta a devenit ca urmare a încălcării poruncii de către Adam, dar El a asumat stricăciunea şi moartea, tocmai pentru a birui stricăciunea şi moartea, însă trupul Lui era cu totul curat şi neprihănit, aşa cum fusese trupul omului înainte de cădere. Aşadar, în ce priveşte stricăciunea, trupul lui Hristos era precum trupul lui Adam înainte de cădere, însă în ce priveşte stricăciunea şi moartea, era precum trupul lui Adam de după cădere.

Prin urmare, zămislirea s-a făcut prin Duhul Sfânt şi asta deoarece modul în care se naşte omul astăzi (prin sămânţă bărbătească) este cel de după cădere. După cum spune Sfântul Grigorie Palama, mişcarea trupului către naştere nu este cu desăvârşire izbăvită de păcat, pentru că, deşi mintea-nous a fost rânduită de Dumnezeu să îl călăuzească pe om, acesta se poartă „nesupus” pe durata mişcării trupului spre plăcere. Astfel, firea curată a lui Hristos are legătură cu zămislirea prin creaţie, iar nu cu zămislirea prin sămânţă.

Tocmai acest fapt se leagă foarte strâns cu aceea că zămislirea, purtarea în pântece şi naşterea lui Hristos de către Preasfânta Fecioară au fost fără de plăcere trupească, fără greutate şi fără de durere. Aşadar, Hristos a fost zămislit fără plăcere trupească, a fost purtat în pântece ca făt fără greutate şi S-a născut fără durere. A fost zămislit fără de sămânţă din două motive: pentru ca Hristos să-Şi asume firea umană curată şi pentru ca naşterea Sa să fie fără de stricăciune şi fără de durere.

Preasfânta Fecioară L-a zămislit pe Hristos fără de plăcere trupească, după cum şi purtarea de nouă luni în pântecele ei a fost fără efort şi fără să Îi simtă greutatea. Ea nu simţea greutatea, deşi dumnezeiescul prunc se dezvolta firesc şi avea greutatea unui embrion normal. S-a împlinit astfel profeţia lui Isaia: „Iată, Domnul vine pe nor uşor” (Isaia 19:1). Prin „nor uşor” se înţelege trupul omenesc, care era atât de uşor, încât Preasfânta Fecioară nu a simţit nici o greutate şi osteneală pe durata celor nouă luni de sarcină.

Zămislirea lui Hristos de către Preasfânta Fecioară fără de plăcere trupească şi fără de sămânţă şi purtarea în pântece fără greutate sunt legate strâns de naşterea lui Hristos fără stricăciune şi fără durere. După cuvântul Sfântului Grigorie de Nisa, există o strânsă legătură între plăcere şi durere, pentru că orice plăcere este urmată de durere. Adam a simţit plăcere, căreia i-a urmat durerea pentru întregul neam omenesc. La fel şi acum, prin eliberarea din plăcere vine bucurie neamului omenesc. Naşterea lui Hristos nu a stricat fecioria Născătoarei de Dumnezeu, după cum nici zămislirea nu s-a făcut prin plăcere şi nici purtarea în pântece cu greutate şi efort. Acolo unde lucrează Preasfântul Duh „se biruieşte rânduiala firii”.

9.

Răstimpul purtării în pântece a lui Hristos de către Preasfânta Fecioară este preînchipuire a comuniunii neîncetate pe care o au Sfinţii în Împărăţia lui Dumnezeu.

Este cunoscut şi învederat faptul că mama care poartă prunc în pântece are cu el o relaţie strânsă şi organică. Oameni de ştiinţă au demonstrat că fătul este influenţat foarte mult nu doar de starea trupească a mamei sale, dar şi de constituţia psihologică a acesteia. Şi pentru că dumnezeiescul prunc a fost zămislit de la Duhul Sfânt, dar a crescut în mod firesc, adică a fost în părtăşie şi comuniune cu trupul Preasfintei Fecioare, de aceea şi există o relaţie strânsă între Hristos şi Născătoarea de Dumnezeu. Fireşte, acest lucru trebuie să îl vedem din perspectiva că Preasfânta I-a dat lui Hristos sângele ei, dar şi Hristos i-a dat Harul şi binecuvântarea Sa. Hristos însă, deşi se afla Prunc în pântecele Fecioarei, nu a încetat să fie în acelaşi timp pe tronul lui Dumnezeu, unit cu Tatăl Său şi cu Sfântul Duh.

Firea umană s-a unit cu firea dumnezeiască în chip neschimbat, neamestecat, neîmpărţit şi nedespărţit, îndată, din clipa zămislirii. Asta înseamnă că prima, Preasfânta Fecioară a gustat bunătăţile dumnezeieştii Întrupări, anume îndumnezeirea. Ceea ce Ucenicii lui Hristos au gustat în ziua Cincizecimii, iar noi după Botez, în timpul Tainei Dumnezeieştii Euharistii, când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele ui Hristos, şi ceea ce vor trăi Sfinţii în Împărăţia Cerurilor, a fost trăit de Preasfânta Fecioară încă din prima clipă a zămislirii şi a purtării în pântece.

Prin urmare, Hristos, vreme de nouă luni, zi şi noapte, a hrănit-o cu sfinţitul Lui Sânge pe Preasfânta Fecioară. Aceasta este preînchipuirea neîntreruptei dumnezeieşti Împărtăşiri şi a neîntreruptei legături şi comuniuni a Sfinţilor cu Hristos, care va avea loc mai ales în cealaltă viaţă. De aceea, şi Preasfânta Fecioară este preînchipuire a veacului ce va să fie. Astfel privind-o, Maica Domnului este Raiul.

10.

Sfântul Nicodim Aghioritul, vorbind despre Bunavestire a Născătoarei de Dumnezeu, abordează evenimentul acesta şi dintr-o perspectivă personală şi existenţială. Pentru că nu este de ajuns să prăznuim în chip exterior faptele dumnezeieştii Întrupări, ci se cuvine să ne apropiem de el existenţial şi duhovniceşte. Din acest motiv, Sfântul Nicodim a adunat mai multe pasaje din scrierile Sfinţilor în care se vorbeşte despre această abordare existenţială a Buneivestiri.

Este semnificativ în acest sens cuvântul Prorocului Isaia: „De frica Ta, Doamne, am luat în pântece şi dureri am avut şi am născut, duhul mântuirii Tale am săvârşit pe pământ” (Isaia 26:18). Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, iar pântecele este mintea-nous şi inima omului. Prin credinţă, cuvântul lui Dumnezeu este însămânţat în inima omului şi rămâne „însărcinată” de către frica lui Dumnezeu. Este vorba de frica omului de a nu rămâne departe de Dumnezeu. De la această frică începe lupta de curăţire a inimii şi de dobândire a virtuţilor, care se aseamănă durerilor şi chinurilor facerii. Astfel, se naşte duhul mântuirii, care este îndumnezeirea şi sfinţirea.

Hristos ia chip în noi prin dureri duhovniceşti. Apostolul Pavel spune: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4:19). Durerile facerii sunt nevoinţa duhovnicească, iar chipul lui Hristos în noi este îndumnezeirea şi sfinţirea.

Potrivit Sfinţilor Părinţi (Sfântul Grigorie de Nisa, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon Noul Theolog, Cuviosul Nichita Stithatul etc.), ceea ce s-a petrecut după trup în Preasfânta Fecioară, acelaşi lucru se petrece duhovniceşte în fiecare om, al cărui suflet îşi dobândeşte fecioria, adică se curăţă de patimi. Hristos, Care o dată S-a născut după trup, vrea să Se nască totdeauna duhovniceşte în cei care vor aceasta, şi astfel Se face prunc, crescând în aceştia prin virtuţi.

Zămislirea şi naşterea duhovnicească se face simţită prin aceea că încetează curgerea de sânge, adică încetează poftele care duc la săvârşirea păcatului, nu mai lucrează patimile în om, iar omul ajunge să urască păcatul şi doreşte totdeauna să facă voia lui Dumnezeu. Această zămislire şi naştere se dobândeşte prin împlinirea poruncilor, mai ales prin întoarcerea minţii-nous în inimă şi prin neîncetata rugăciune de-un-singur-gând. Atunci omul devine templu al Preasfântului Duh.

***

Bunavestire a Născătoarei de Dumnezeu este vestirea cea bună a neamului omenesc, înştiinţarea că S-a întrupat Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Această prăznuire a-toată-lumea trebuie să contribuie şi la prăznuirea personală, la buna vestire personală a fiecăruia. Cu toţii trebuie să primim înaintea-vestire a mântuirii noastre, care este cea mai importantă veste din viaţa noastră.