Despre dumnezeiasca râvnă, în a doua săptămână a Postului Mare

Cu Harul lui Dumnezeu am încheiat prima săptămâna a Postului Mare. În afară de cele pe care vi le spunem din experiența noastră personală, vorbim și din catehezele Părinților noștri și mai ales ale Sfântului Theodor Studitul, ale acestui adevărat patron al vieții noastre monahale. Acest Sfânt ne învață că în zilele acestea ale postului, când rânduiala tipiconală și de nevoință este brusc modificată, au loc anomalii organice în trupul omului. Să știți însă că aceasta este firea lucrurilor și să nu vă speriați, pentru că acestea țin de regimul nostru alimentar, dar și, în general, de întoarcerea noastră către Dumnezeu. De asemenea, joacă un rol însemnat și clima, care, pentru că ne îndreptăm spre primăvară, este încă foarte rece. Toate aceste aspecte provoacă anomalii în organism, de aceea trebuie să fiți cu deosebire atenți, atât cât ține de voi. Căci boala trupească acționează și în ipostasul vostru duhovnicesc, după cum spune și poetul Paraclisului Născătoarei de Dumnezeu: ”bolnav cu trupul, bolnav și cu sufletul”. Fiți atenți, atât cât puteți, să nu răciți, și să fiți atenți și la dieta voastră.

Dincolo de toate acestea însă să nu uităm următorul lucru: ca unii ce ne aflăm permanent în stare de mobilizare, ne aflăm permanent într-o stare de război nevăzut. Dușmanul nostru, care este atât de labirintic și cu multe chipuri și atotviclean, nu precupește nici un prilej și nici un mijloc de a ne război prin orice lucru care ne înconjoară și prin acela ne lovește și ne luptă. Și dacă, de pildă, avem o oarecare indispoziție, nu ratează ocazia să împovăreze și el cu ceva această stare, așa încât să ne zdruncine credința. Noi, însă având cugetul Sus, pășim totdeauna ”prin credință”, iar nu ”prin felurite meșteșugiri”. Privim la Doamna noastră Născătoarea de Dumnezeu, care ține în brațe acest loc binecuvântat, iar noi, aghioriții, simțim atât de intens lucrul acesta și cunoaștem dragostea ei pronietoare de Maică care se află totdeauna cu noi. Privim la ea și abandonăm orice necaz care ne preocupă. Pășim prin credință și, chiar dacă pe bună dreptate suferim, nu ne încovoiem în feluritele rele pătimiri. Aici nu ne-am adunat întâmplător! Trebuie să ținem seama totdeauna de cele ce am auzit în citirea apostolică de astăzi, că Sfinții toți ”au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți, ei, de care lumea nu era vrednică” (Evrei 11:37-38) și atâtea altele pe care le pomenește acolo Apostolul în cuvântul său, care este mai degrabă un imn decât o relatare, și prin toate aceste rele pătimiri Sfinți au dobândit veșnicia. Dacă cercetăm viața Sfinților Părinți, de la înființarea Bisericii până azi, găsim că doar prin multe necazuri și încercări au ajuns la destinația lor duhovnicească.

Iar noi urmăm aceeași cale și nu suntem lipsiți de încercări, oricare ar fi ele. Pentru că viața noastră este după Hristos și orice piedică am întâlni, bucuros o vom suferi și nu se pune problema să ne abandonăm viața duhovnicească. Prin mijloacele pe care le avem la îndemână, prin mica noastră experiență, vom încerca să micșorăm intensitatea diferitelor ispite pe care le întâlnim, dar niciodată să nu dăm înapoi, niciodată să nu deznădăjduim, așa încât, din pricina asta, să nu ne ducem la capăt mărturisirea. Și, ca să se întâmple aceasta, trebuie să ne mișcăm pe coordonata dumnezeieștii râvne. De multe ori subliniem acest lucru, pentru că este atât de folositor și necesar pentru viața noastră. Trebuie să există înlăuntrul nostru dumnezeiescul foc, pe care a venit să îl aprindă Iisus al nostru și cu îndreptățire dorea să îl vadă imediat aprins, chiar din momentul în care îl propovăduia. Aceasta este ceea ce ne lipsește și ”prin orice strădanie” trebuie să punem în lucrare dumnezeiasca râvnă, pe care o zămislește frica lui Dumnezeu. Întrarmându-ne fiecare dintre noi prin pildele Scripturilor și ale Părinților noștri și prin contemplările naturale, neîncetat să ne îndemnăm pe noi înșine către frica lui Dumnezeu și către dumnezeiasca râvnă – ca să nu ne lipsim de trăirile tuturor cinstiților, evlavioșilor și virtuoșilor Părinților noștri, care erau ca și noi, cu trup și oase, și totuși au reușit să facă un salt peste râul învolburat al deșertăciunii și să se facă bine plăcuți lui Dumnezeu. Și noi suntem continuatori ai tuturor acestora. Nu are importanță că suntem neputincioși și trăim la sfârșitul veacurilor, în aceste zile viclene. Cel Care este cu noi este ”mai mare” decât ”cel din lume”, după cum spune Ioan.

Astfel, din zi în zi, de la săptămână la săptămână, să vă îndemnați către mai multă râvnă și mai multă luare aminte – ”uitând cele ce sunt în urma mea și tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3:14) – niciodată să nu priviți către cele dinapoi. Nu vă temeți de trecut, care vine sub chipul gândurilor și al amintirilor și vă războiește.

Cu noi este Iisus, Care este Atotputernic și prin El toate le biruim deplin, de aceea nu ne temem de nimic. De vreme ce El este cu noi, pe toate le îndreptăm. Dar, ca să se întâmple acest lucru, trebuie să ne găsească ”cu duhul arzând”. Fără frica lui Dumnezeu, nu se poate împlini aceasta. Frica lui Dumnezeu rămâne la noi prin rigoarea cercetării conștiinței, prin rigoarea ținerii programului și a tipicului. Nu neglijați nici cel mai mic amănunt din programul vostru de viață, nu îl socotiți întâmplător. ”Cel care nesocotește lucrurile mici, prin cele mici va cădea”, spune Avva Efrem. Nu există pentru noi căderi mici sau mari. Aceeași gură a Domnului ne-a spus-o prin Biserica Lui și prin Părinți. Avva Isaia pomenește o pildă prea frumoasă. Și cel care a spart o casă, i-a distrus ușile și pereții și a răpit cele străine, și cel care a privit la toate acestea cu duh de curiozitate amândoi Îl defăimează pe Iisus, pentru că amândouă aceste fapte sunt oprite de Iisus al nostru. Cel Care a spus ”să nu ucizi” a spus și ”cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, … foarte mic se va chema” (Matei 5:19). Pentru noi, nu există mici sau mari. Pentru noi nu există decât un singur lucru – mărturisirea credinței noastre în Iisus al nostru. Nu doar să credem că El este Dumnezeu, ci să credem neclintit că toate poruncile pe care ni le-a predat sunt pentru noi îndatorire absolută. De aceea, viața noastră aici nu are nici un alt sens. Nu ne preocupă nimic altceva în afară de poruncile Domnului nostru. Aceasta este îndatorirea noastră, țelul nostru, centrul lucrării noastre. Pentru aceasta, îndemnați-vă pe voi înșivă spre râvnă, ”ca prin răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi să avem nădejde” (Romani 15:4). Amin.

Sursa: Gheronda Iosíf, Vestiri athonite, Psychofelí Vatopaidiná, Editura Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1999.