Despre iubirea de sine și libertate

Întrucât ne aflăm în perioada sfântului și marelui post al Paștelui, am ales acest subiect, care nu constituie neapărat o dezbatere personală, cât mai mult prezentarea unor citate din Sfinții Părinți. Așadar vom prezenta și comenta crâmpeie din gândurile Sfinților Părinți, astfel încât acest discurs să reprezinte pentru noi toți un prilej de a studia învățătura Părinților pe această temă atât de importantă a iubirii de sine și a libertății.

Iubirea de sine – maica patimilor

Pe întreaga durată a acestei perioade a Postului Mare se spune bine cunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul: «Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie slugii tale. Așa Doamne Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu». În esență, toate aceste cereri cuprinse în rugăciune urmăresc eliberarea de iubirea de sine, care, în opinia Sfinților Părinți, reprezintă rădăcina tuturor relelor.

Înainte de a trata acest subiect, ar vrea să citim puțin frumoasa interpretare pe care Sfântul Nicodim Aghioritul o dă textului Sfântului Apostol Pavel din epistola a II-a către Timotei, capitolul 3, versetele 2-4: «Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioși, îngâmfați, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumezeu».

Să ne oprim asupra câtorva dintre aceste patimi și să vedem cum le interpretează Sf. Nicodim, care explică întreg Noul Testament în duhul patristic: «Sfântul Apostol pune în capul listei iubirea de sine, ca prima patimă și ca rădăcină din care se nasc toate celelalte patimi, întrucât, în mod firesc, mai întâi se iubește cineva pe sine și apoi, de dragul iubirii de sine, iubește pe ceilalți oameni și lucrurile lumii. Așadar, iubirea de sine este o iubire bolnavă față de propria persoană. Atunci când ne lăsăm învinși de această iubire, săvârșim toate relele și toate patimile ca să ne facem pe plac; nu ne mai gândim și nu mai vrem binele aproapelui nostru, ci numai binele nostru, pentru că iubitor de sine se numește acel om care își iubește numai propria persoană. Însă în esență, el nu se iubește pe sine; căci, după cum în cazul trupului, îmbolnăvirea unui mădular, de pildă îmbolnăvirea ochiului sau a mâinii sau a piciorului, se transmite și la celelalte mădulare, sau în cazul construirii unei case, atunci când scoți o piatră din zid se zdruncină și se surpă și celelalte pietre, același lucru se întâmplă și în cadrul Bisericii creștinilor. Iar cine se îngrijește numai de sine, neglijându-și fratele, acela se vatămă și pe sine însuși».

Apoi, referindu-se la a doua patimă – «iubirea de arginți», completează: «deci după cum din iubire se naște tot binele, tot astfel din opusul ei – din iubirea de sine, care este opusul iubirii – se naște tot răul. Căci iubirea este largă și cuprinzătoare, vărsând peste toți binefacerile sale, pe când iubirea de sine îngustează dimensiunile iubirii, limitând la un singur om binefacerile sale».

Referitor la «lăudăroși» zice: «În vremurile de pe urmă, oamenii vor vrea să fie trufași, adică lăudăroși, crezându-se superiori celorlalți oameni. Tot din iubire de sine se naște și această patimă otrăvitoare a trufiei. Se trufește cel care se iubește pe sine, dorind să se pună mai presus de toți».

«Trufași, hulitori». «Trufia, când progresează și crește, devine mândrie, iar mândria, la rândul ei, devine ofensă și hulă la adresa lui Dumnezeu. Căci atunci când cineva se trufește, crezându-se superior celorlalți oameni, atunci se și mândrește, socotind toate reușitele și virtuțile ca fiind ale sale, adică crede că prin a sa putere a dobândit virtuțile pe care le are, iar nu prin Harul și puterea lui Dumnezeu. Prin aceasta, el Îl hulește pe Dumnezeu, din Care izvorăsc toate virtuțile și tot binele. Este evident faptul că atât mândria cât și hulirea provin din iubirea de sine».

După aceea, comentând fragmentul «neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduplecați», conchide: «Așadar, frate, vezi că patimile și relele sunt legate între ele ca un lanț, născându-se una din alta, asemenea virtuților care se nasc una din cealaltă?».

Referitor la «clevetitori», zice: «oamenii vor deveni în vremurile de pe urmă clevetitori, adică se vor vorbi de rău și se vor învrăjbi unii pe alții, fiindcă cel care nu are înăuntrul său nimic bun și nici o virtute, acela nu va putea vedea nici în ceilalți ceva bun. De ce? Fiindcă socotește că prin aceasta își va găsi alinare, ca să nu pară că numai el este rău, ci și ceilalți. Vezi, dragul meu, că iubirea de sine este rădăcina din care ies toate dezbinările?»[1].

În felul acesta Sfântul Nicodim analizează fiecare patimă în parte, subliniind faptul că într-adevăr iubirea de sine este rădăcina tuturor relelor.

Să vedem însă ce spun și ceilalți Părinți referitor la subiectul acesta: Sfântul Isihie Presviterul (cel Bătrân), în epistola sa «către Theódoulos», scrie: «Nu există otravă mai puternică decât aspida și vasiliscul (șarpe legendar din Africa) și nu există rău mai mare decât iubirea de sine. Din aceasta se nasc și se dezvoltă cu furie lauda de sine în interiorul inimii, autosuficiența, lăcomia pântecelui, desfrânarea, slava deșartă, pizma și, cununa tuturor patimilor, mândria, care nu numai pe oameni, ci și pe îngeri îi aruncă din cer, învăluindu-i pe toți în întuneric, în loc de lumină»[2].

Sfântul Talasie zice: «Dacă vrei să scapi din prima de rele, leapădă-te de mama relelor, care este iubirea de sine»[3].

Iubirea de sine înseamnă egocentrism. Nu este iubirea dreaptă pe care o datorăm propriei noastre persoane, ci o iubire bolnavă, egoistă, pe care o nutrim pentru noi înșine. A ne iubi pe noi înșine înseamnă a face voia lui Dumnezeu: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți» (Marcu 12, 31). Dar a ne iubi pe noi înșine într-un mod bolnav, egoist și egocentrist înseamnă iubire de sine, iubire irațională față de propria persoană.

Sfântul Maxim Mărturisitorul relatează: «Începutul tuturor patimilor este iubirea de sine; iar sfârșitul patimilor este mândria. Iubirea de sine este dragostea irațională față de trup. Cel care reușește să scape de aceasta, se va elibera de toate patimile care se nasc din ea»[4]. Într-adevăr, cel care se iubește pe sine evită asceza trupească, ca să nu-și obosească și să nu-și chinuie trupul.

Cităm din nou din Sfântul Talasie: «Prima dintre toate patimile este iubirea de sine, iar ultima mândria»[5].

Cel care reușește să se curețe de patima aceasta, se va lepăda de toate relele, deoarece, așa cum am zis mai înainte, iubirea de sine este rădăcina tuturor relelor. «Cel care se leapădă de iubirea de sine, adică de mama tuturor patimilor, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va lepăda ușor și de celelalte, adică de mânie, tristețe, aducere aminte de rău, etc. Iar cine este stăpânit de aceasta, fără voia sa, va cădea pradă și celorlalte patimi»[6].

După Sfântul Maxim, din iubirea de sine se nasc și gândurile împătimite. «Iubirea de sine, așa cum am mai spus-o de multe ori, este cauza tutoror gândurilor împătimite. Căci din aceasta se nasc cele trei pofte principale ale gândului: lăcomia pântecelui, iubirea de argint și slava deșartă. Din lăcomia pântecelui se naște desfrânarea, iar din slava deșartă se naște mândria. Toate celelalte gânduri, adică gândul mâniei, al întristării, al aducerii aminte de rău, al pizmei și al grăirii în deșert, etc. se nasc din aceste trei gânduri de bază».

Sfântul Talasie precizează că poftele rele ale gândurilor provin din iubirea de sine: «Cele trei pofte principale ale gândului – adică lăcomia pântecelui, iubirea de argint și slava deșartă, din care provin toate gândurile împătimite – se nasc din patima iubirii de sine…».

Cu iubirea de sine l-a ademenit diavolul pe om, îndepărtându-l de Dumnezeu și de semenul său. Iată ce zice Sfântul Maxim referitor la aceasta: «Trebuie să știm că diavolul plin de vicleșug și răutate, folosind drept mijloc iubirea de sine, ne-a înșelat cu ispita plăcerii, despărțindu-ne atât de Dumnezeu cât și între noi». Apoi continuă: «Nu fi autosuficient și nu-l vei mai urî pe fratele tău, nu fi iubitor de sine și Îl vei iubi pe Dumnezeu».

Din cele spuse până acum, am văzut că iubirea de sine este o formă de egocentrism: înseamnă a prefera să faci voia ta și să asculți de gândurile tale, în detrimentul voii și gândirii dumnezeiești. Iată ce zice Sfântul Mucenic Petru Damaschin, unul dintre părinții Filocaliei: «Acesta este începutul mântuirii, adică a lepăda voia și gândurile proprii pentru a face voia și gândirea lui Dumnezeu». Așadar, atunci când omul renunță să mai facă voia sa și începe să primească în viața sa și să facă voia și gândirea dumnezeiască, înseamnă că s-a debarasat de iubirea de sine. Și zice în continuare același părinte: «mulți drepți s-au aflat înainte de lege, în lege și după lege». Cum de au devenit aceștia drepți? «Pentru că au preferat cunoașterea lui Dumnezeu și voia Sa, în detrimentul voii și gândirii proprii».

Iubirea de sine ne îndepărtează de Dumnezeu și de semenii noștri, fiindcă ne împiedică să-L iubim cu adevărat atât pe Dumnezeu cât și pe aproapele nostru. Conform spuselor aceluiași Petru Damaschin, «cel care-și iubește sufletul, nu-L iubește din tot sufletul pe Dumnezeu, ci numai pe jumătate. Dacă ne iubim pe noi înșine și alte lucruri nenumărate, cum putem sau cum îndrăznim să spunem că-L iubim pe Dumnezeu? Dacă nu suntem dispuși să jertfim de dragul aproapelui nostru nu numai viața aceasta, ci și viața viitoare, așa cum a făcut Moise și Apostolul (Pavel), atunci cum putem spune că îl iubim? Fiindcă primul (Moise) a zis către Dumnezeu referitor la poporul său: Dacă vrei să-i ierți pe aceștia, iartă-i; însă dacă nu-i vei ierta, atunci să mă ștergi și pe mine din cartea vieții pe care ai scris-o. Iar al doilea (Pavel) se ruga să fie el anatema și să fie dat el însuși pierzării, ca să fie mântuiți ceilalți, adică israeliții, cei care cereau ca el să fie omorât»[7]. Așadar, ce a făcut Apostolul Pavel? Se ruga ca el să fie anatema de la Hristos, ca să fie mântuiți israeliții. Care israeliți? Cei care îi doreau moartea. Și continuă Sfântul Petru Damaschin: «Căci așa sunt sufletele sfinților: iubesc pe vrăjmașii lor mai mult decât pe ei înșiși, încât preferă să fie mântuit aproapele lor și în veacul de acum și în cel viitor, chiar dacă aproapele lor – din cauza relei sale voințe – este vrăjmașul lor»[8]. Aceasta este taina minunată a iubirii sfinților, care nouă ne este atât de greu să o înțelegem.

La polul opus iubirii de sine se află iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Conform spuselor sfântului Petru Damaschin, «nebunul este iubitor de sine și nu poate fi iubitor de aproapele sau de Dumnezeu»[9]. Cu alte cuvinte, nu poate cineva care e iubitor de sine să fie în același timp și iubitor de aproapele și de Dumnezeu. Dacă e iubitor de sine, cu siguranță nu poate fi nici iubitor de aproapele și nici iubitor de Dumnezeu. Și invers: cine iubește pe aproapele său și pe Dumnezeu nu poate fi și iubitor de sine. Iar iubitorul de sine «nu se poate abține de la plăceri, ci face numai ceea ce îi place, nici nu poate răbda în necazuri» [căci lipsa răbdării este semn al iubirii de sine], «iar atunci când își face voia sa, crește în el gustul plăcerii și al mândriei, iar când nu reușește să-și facă voia, se lasă cuprins de tristețe și de micimea sufletului, simte cum sufletul i se sufocă, trăiește deci arvuna gheenei»[10]. Cu alte cuvinte, cel care nu poate să-și satisfacă patimile se lasă cuprins de micimea sufletului, de lașitate și sufocare, simte că sufletul i se înăbușă, iar această stare pe care o experimentează reprezintă arvuna iadului, este iadul dinainte de iad. Este nemaipomenit modul în care Sfinții Părinții au studiat și au descris psihologia omului căzut!

Iubitorul de sine este indiferent față de semenii săi. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: «Adică iubitor de sine este cel care își iubește propria persoană». Și într-adevăr, în esență iubirea de sine nu este iubire adevărată, ci este o iubire mincinoasă față de propria persoană, fiindcă iubitorul de sine, în fond, se nedreptățește pe sine însuși. Așa cum am mai spus, trăsătura caracteristică a omului iubitor de sine este aceea că nu vrea să se jertfească deloc pentru binele aproapelui său. Același lucru îl afirmă și Sfântul Vasile: «Prin faptul că, din cauza comodității sale, omite să ofere fratelui său ceva de care acela are nevoie – fie în plan material, fie în plan spiritual –, el (iubitorul de sine) lasă să se vadă răutatea acestei patimi, al cărei deznodământ este pierzania»[11].

Însă și multa vorbire, hulirea și osândirea sunt tot consecințe ale iubirii de sine. «Cel care a descoperit faptul că este iubitor de sine și a văzut cât rău se ascundea în interiorul său, niciodată nu va osândi sau nu se va ocupa de alții, fiindcă știe că și o sută de ani de-ar trăi în pocăință sau și dacă ar umple râul Iordan cu lacrimile ochilor săi, tot nu va putea șterge zapisul propriilor sale păcate»[12]. Deci cum va osândi unul ca acesta pe altul? Dacă însă este iubitor de sine, nu-și poate vedea boala sa, ci vede numai bolile celorlalți.

Iubirea de sine provoacă trândăvie, puțină credință și rătăcire în lupta duhovnicească.

Așadar, o altă consecință a iubirii de sine este trândăvia în lupta duhovnicească. Ați văzut? De multe ori nu avem dispoziția necesară pentru a ne nevoi, pentru a ne ruga, pentru a merge la biserică, pentru a ne face canonul duhovnicesc. Iar toate acestea sunt provocate de iubirea de sine. Iată ce frumos vorbește în acest sens Sfântul Grigorie Sinaitul, în traducerea Sfântului Nicodim: «Nimic nu face mai dezmățat, mai trândav, mai nesimțit și mai nerațional sufletul celui virtuos decât iubirea de sine, adică dragostea irațională pentru propria persoană, care este mama, cauza și hrănitoarea tuturor patimilor, deoarece ea preferă odihna trupului în detrimentul ostenelilor virtuții și consideră că este mai important a fi sănătos trupește decât truda de bună voie în slujba virtuții și sudoarea în împlinirea poruncilor. În acest fel, provoacă o stare de trândăvie și slăbiciune în sufletul isihastului, stimulând o stare de indiferență față de lucrările nevoinței, încât acesta devine ușor de învins»[13].

Însă și lipsa credinței și puțina credință și rătăcirea sunt consecințe ale iubirii de sine: «mai ales cei care sunt cu adevărat oameni trupești și iubitori de sine se transformă în robi ai plăcerii și ai iubirii deșarte. În unii ca aceștia se înrădăcinează pizma și nu primesc, nici măcar nu cred în harul Sfântului Duh; nici nu pot vedea sau cunoaște pe Dumnezeu din cauza puținei credințe»[14]. Așadar, nu pot sa-L primească pe Dumnezeu, întrucât propria lor persoană este dumnezeul lor. Poate oare iubitorul de sine să creadă sincer în Dumnezeu dacă dumnezeul lui este propria sa persoană? Nu cumva acest lucru se petrece în zilele noastre? Această autonomie, acest duh al veacului acestuia care se traduce prin antropocentrism, umanism, nu cumva aici își au rădăcina, în faptul că omul se face pe sine dumnezeu?

Iubirea de sine înseamnă omorârea vieții dumnezeiești și unealtă a diavolului.

Conform Sfinților Părinți, iubirea de sine duce la omorârea vieții dumnezeiești. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice în acest sens: «Cu adevărat înfricoșător lucru și mai presus de orice osândire este uciderea de bună voie – prin iubirea față de lucrurile stricăcioase – a vieții pe care ne-a dat-o Dumnezeu prin darul Sfântului Duh. Deci, toți cei care preferă iubirea de sine trebuie să fie cuprinși de frică»[15]. Vedeți? Iubirea de sine înseamnă uciderea de bună voie a vieții dumnezeiești care sălășluiește în noi prin darul Sfântului Duh.

Fără patima iubirii de sine, diavolul nu-l poate vătăma pe om. Iubirea de sine reprezintă fereastra pe care intră diavolul în suflet și ne face rău. Acolo unde nu există iubire de sine, diavolul nu are nici o putere. Iată ce spune Sfântul Nicodim: «Dacă te lingușești și te iubești pe tine însuți în mod greșit, vai de tine! Fiindcă în modul acesta nu vrei nici să te nevoiești, nici să treci prin necazuri, nici să pătimești, nici să înduri vreo ispită, nici să te supui până la moarte voii și poruncilor Domnului, așa cum pretinde calitatea de creștin. Cu alte cuvinte, dacă ești iubitor de sine și îți iubești propria persoană, în realitate te urăști pe tine însuți și vrei să fii pierdut; dacă însă te urăști pe tine însuți, în realitate te iubești și vrei să te mântuiești, așa cum spune Domnul: ‘Cel care își iubește sufletul și-l va pierde, iar cel care își urăște sufletul în lumea aceasta acela și-l va păzi în viața veșnică’. De aceea toți Sfinții Părinți spun în unanimitate că iubirea de sine este rădăcina și izvorul tuturor relelor și patimilor, iar fără aceasta diavolul nu-i poate face omului nici cel mai mic rău…»[16]. Atunci când este stăpânit de iubire de sine, omul se îndepărtează de Dumnezeu și adesea ajunge «la deznădejde, pierzanie și cădere, asemănându-se în acest fel demonilor»[17]. Așadar din cauza iubirii de sine, omul, în loc să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, se aseamănă demonilor, întrucât iubirea de sine a fost cea care a dus la căderea îngerilor și transformarea lor în demoni.

Depășirea iubirii de sine

Din cele spuse până acum, este evident faptul că iubirea de sine este o boală cumplită, de care dacă nu ne vindecăm, nu vom putea progresa din punct de vedere duhovnicesc, nu ne vom putea uni cu Dumnezeu și nu vom putea ajunge la îndumnezeire, care este scopul vieții noastre. Așadar, nevoința creștinului ortodox trebuie să fie îndreptată înspre depășirea iubirii de sine și înspre modul în care putem lupta împotriva acesteia.

De altfel tocmai de aceea există în Biserica noastră binecuvântata asceză, ca să ne eliberăm de această boală și, odată eliberați, să putem să ne dăruim lui Dumnezeu și, în loc de iubitori de sine, să devenim iubitori de Dumnezeu și de semeni. De aceea Biserica noastră a rânduit asemenea prilejuri, așa cum este cel al postului mare în care ne aflăm acum. Toată lupta de acum, postul, rugăciunile lungi, metaniile, statul în picioare, privegherile, toate ne învață cum să ne eliberăm treptat treptat de iubirea de sine și să dobândim iubirea de Dumnezeu și de semeni. Biserica noastră, ca o mamă iubitoare, ne învață ce trebuie să facem. Dacă luăm aminte la ceea ce se citește în această perioadă în Biserică, dar și la întreaga tradiție ascetică a Bisericii noastre, vom observa că în esență toate acestea alcătuiesc un dreptar pe care Biserica îl propune copiilor ei, în vederea eliberării de patima iubirii de sine. Acest duh al luptei împotriva iubirii de sine l-a îmbrățișat din plin poporul nostru ortodox, iar asta se reflectă în tradițiile și viața bisericească a poporului nostru.

Desigur, astăzi îl pierdem încet încet, din cauza secularizării. Câtă vreme poporul nostru era ortodox, trăia în acest duh. Nu știu dacă vă amintiți, în scrierile sale, Makrygiánnis relatează cum l-au învățat părinții lui să facă metanii încă de la vârsta de un an. Îi spuneau: «Fă metanii ca să prinzi pui de potârniche». Iar el făcea. Drept răsplată, părinții îi aduceau pui de potârniche, zicându-i: «Poftim, întrucât ai făcut metanii, ai prins puii de potârniche». Și astfel s-a învățat să facă metanii, ajungând chiar până la trei mii[18]. Când s-a făcut mare, a făcut odată trei mii de metanii, deși era rănit. Uneori făcea metanii în semn de mulțumire lui Dumnezeu, alteori pentru Neamul său, care trecea prin clipe grele[19]. În general, se oglindea în viața sa acel duh ascetic care îl caracteriza.

La fel și Sfântul Kosmás Etolós. Dacă suntem atenți, vom remarca că predica sa era o continuă chemare către oameni de a se elibera de iubirea de sine, de a trăi în asceză viața Bisericii, prin care se biruiește iubirea de sine.

Desigur, trebuie accentuat faptul că iubirea de sine nu e ceva care poate fi învins la orice oră. Așa cum putem vedea la noi înșine, această boală este atât de adânc înrădăcinată înlăuntrul nostru, încât trebuie să ne nevoim pe durata întregii vieți pentru a scăpa de ea. Nimeni nu poate spune «gata, am scăpat de iubirea de sine, de acum sunt iubitor de Dumnezeu și de semeni». Rădăcinile ei tot mai există înlăuntrul nostru. Este ca hidra de la Lerna: îi tai un cap și-i ies zece.

De aceea este necesară o luptă continuă. Ne ajută enorm viața în sânul Bisericii. Sfintele Taine, rugăciunile, Sfintele Liturghii, rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase» pe care o spunem în Sfântul Munte și pe care cu siguranță că o spuneți și voi aici, toate acestea, nu reprezintă ele armele unei continue lupte de a ne elibera din mrejele egocentrismului și ale iubirii de sine și de a ne deschide spre Dumnezeu și spre frații noștri?

Cu cât se micșorează iubirea de sine, cu atât mai liber se simte omul, iar fiind liber, se unește cu Hrisos. Creștinii care se nevoiesc cunosc din experiență faptul că, cu cât mai mult ne deschidem către Dumnezeu, cu atât de mult Dumnezeu vine spre noi. Și aceasta deoarece Dumnezeu respectă libertatea noastră. Dacă suntem plini de noi înșine și de iubire de sine cum să intre Dumnezeu în noi? Nu are loc să intre. Trebuie să facem loc ca să poată intra. De aceea, așa cum ne sfătuiește Sfântul Petru Damaschin, trebuie să ne golim de voile și gândirea noastră, de autosuficiența și autarhia noastră, de convingerea și încrederea de sine, și să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, căci atunci El va sălășlui înlăuntrul nostru.

O călugăriță mi-a mărturisit odată că stareța ei, față de care făcea ascultare totală, i-a zis: «Copila mea, mă odihnești cu ascultarea ta». În clipa în care a auzit acest cuvânt de la stareță, a simțit prezența lui Dumnezeu în inima sa. A fost o experiență extraordinară. Vedeți? Abia după ce se golise de ea înseși, de voia sa proprie, S-a sălășluit Dumnezeu în ea.

Același lucru s-a întâmplat și cu un muncitor dintr-un sat de lângă Sfântul Munte, care lucra în mănăstirea noastră ca tăietor de lemne. Într-o zi pe când trecea prin pădurea mănăstirii, m-a salutat și mi-a zis: «Gheronda, stai să-ți spun ce minune mare mi-au făcut Sfinții patruzeci de mucenici, ca să vezi ce mari făcători de minuni sunt. De ani de zile mă durea un picior. Am mers pe la doctori, spitale, dar fără nici un rezultat. Întrucât îi iubesc mult pe Sfinții patruzeci de mucenici, m-am dus și eu la biserica satului meu în ziua prăznuirii lor. Biserica era plină de lume. Cum am ajuns la biserică, a început să mă doară mai tare piciorul. Atunci m-am gândit să ies afară ca să mi-l odihnesc. Exact în acel moment mi-a trecut prin minte următorul gând: Iuda a părăsit Cina cea de Taină și a ieșit afară. Oare voi face și eu ca Iuda? Voi rămâne înăuntru chiar dacă mă doare. În scurt timp a început să mă doară și mai tare; de aceea m-am gândit să mă așez pe un scaun ca să-l odihnesc. Atunci am zărit icoana Sfinților patruzeci de martiri. Am văzut cum au înghețat ei în lac și mi-am zis: aceștia au răbdat atât de mult pentru Hristos și au înghețat, iar tu nu poți să stai nici măcar în picioare? Deci, vei sta chiar dacă o fi să mori. În clipa în care am zis acestea în sinea mea, am simțit un curent care m-a cuprins pe la cap, apoi a trecut prin tot corpul, ajungând la piciorul cu pricina. De atunci, piciorul s-a făcut bine și nu m-a mai durut. Vedeți, Gheronda, cât de minunați sunt Sfinții patruzeci de mucenici?». Acest sătean nu avea nici cea mai mică impresie că făcuse ceva demn de răsplată. Credea că a fost minunea Sfinților patruzeci de mucenici. Să remarcăm deci, în ce moment s-a petrecut minunea și l-a vizitat harul dumenzeiesc: atunci când s-a golit întru totul de sine și de iubirea de sine și a decis să moară de dragul iubirii față de Dumnezeu.

Libertatea în Hristos

Așadar, în felul acesta, omul dobândește libertatea și se unește cu Hristos. Unit cu Hristos, participă la libertatea lui Dumnezeu. Nu este vorba despre o simplă libertate, ci despre participarea la libertatea lui Dumnezeu. Fiindcă atunci când omul își caută libertatea în el – care în esență este iubire de sine și nu libertate – și nu în Dumnezeu, nu-și găsește libertatea spre care năzuia, ci moartea libertății sale. Crezând că este liber, până la urmă ajunge să fie înrobit propriei persoane, care îl asuprește într-un mod fără precedent.

Pentru noi, creștinii, libertatea niciodată nu poate fi limitată la creat, pentru că creatul este stricăcios și efemer, iar libertatea care este stricăcioasă și efemeră nu poate fi numită libertate adevărată. Izvorul libertății noastre este libertatea necreată a lui Dumnezeu. Când libertatea noastră creată întâlnește, se unește și participă la libertatea necreată a lui Dumnezeu, atunci cu adevărat ea este deplină. De altfel, Însuși Domnul a zis: «veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi» (Ioan 8, 32) și «Eu sunt Adevărul» (Ioan 14, 6).

În consecință, atunci când cunoaștem adevărul, adică pe Hristos, atunci cunoaștem și libertatea adevărată. Unirea noastră cu Hristos, Care este libertatea adevărată, se petrece în Biserică. De aceea, Biserica reprezintă spațiul prin excelență al libertății.

Îmi aduc aminte de un călugăr bătrân de la mănăstirea noastră, părintele Avxentie, care a adormit de câțiva ani și care era un om foarte virtuos. Cei care ne-am învrednicit să-l cunoaștem, putem da mărturia faptului că a împlinit toate poruncile lui Dumnezeu. Nu-mi amintesc să fi încălcat vreo poruncă sau să fi omis vreo obligație a canonului monahal. Ajungând la adânci bătrâneți și nemaiputând să stea pe picioarele sale, îi ziceau frații: «Părinte Avxentie, nu mai merge la biserică. De acum ești bătrân și obosești prea ușor». Iar el răspundea: «Nu este după Dumnezeu să nu mai merg la biserică. În biserică mă simt liber».

Părintele Avxentie avea o experiență existențială nu numai în ceea ce privește taina libertății, ci și multe altele. Iar această taină constă în faptul că libertatea nu poate fi găsită în afara Bisericii, ci numai înăuntrul ei: «unde este Duhul Domnului acolo este libertate» (II Cor. 3, 17). Dumnezeu ne oferă în dar libertatea Sa în Biserică, acolo unde pe toate le înnoiește; în Biserică au fost biruite stricăciunea, păcatul, moartea; în Biserică domnește Hristos, deci numai aici există viața nouă a lui Hristos, care este libertatea adevărată. Tocmai acest lucru îl trăia părintele Avxentie.

Libertatea în Hristos nu înseamnă independență individuală, ci iubire și comuniune de persoane. Este greșit să identificăm libertatea în Hristos cu drepturile și independența individului. Independența individuală, prin faptul că desparte pe unul de altul, constituie moartea libertății. Libertatea noastră însă este totdeauna în conexiune directă cu Dumnezeul treimic, cu Persoanele Sfintei Treimi și cu persoana semenului nostru, într-o comuniune a iubirii. De aceea, putem spune că libertatea și iubirea sunt sinonime. Atunci când iubești, ești liber. Iubirea este conținutul libertății. Sunt liber când iubesc, iar nu când ofer satisfacție egoismului meu propriu. Cred că aceasta este greșeala care se produce în zilele noastre: faptul că libertatea este limitată și nu este corelată cu iubirea.

Astfel acționează cei care încearcă să justifice, de pildă, avorturile. Nu știu dacă ați auzit ce susțin feministele: «trupul meu îmi aparține». Cu alte cuvinte, pentru ele, libertatea înseamnă satisfacerea personală. Nu înseamnă iubire, dăruire sau jertfă. Sunt liber atunci când fac ceea ce aduce satisfacție egoismului meu și nu atunci când fac ceea ce-mi poruncește iubirea, adică când împlinesc voia lui Dumnezeu. Fiindcă voia lui Dumnezeu se identifică cu iubirea. Și în cele din urmă vedem că, deși se pune atât de mult accent pe drepturile și libertatea individului, pe măsură ce înaintăm, devenim tot mai înrobiți patimilor noastre și, în general, structurilor vieții noastre, structuri care au cu totul alt scop decât eliberarea omului.

În continuare vom enumera câteva trăsături ale libertății în Hristos a omului:

a) Eliberarea de cugetul trupesc

În Biserică, omul, cu harul lui Dumnezeu și prin nevoințele sale, se eliberează de cugetul trupesc sau măcar luptă ca acesta să nu pună stăpânire pe el. Într-acolo țintește înfrânarea creștinilor, fidelitatea conjugală a soților și fecioria monahilor – să se elibereze și de această necesitate pe care o dictează instinctul sexual. Acest lucru este harul lui Dumnezeu; este însă și libertate pentru om. Vedeți cât de mult este divinizat în zilele noastre acest instinct de către oameni și cât de înrobiți sunt oamenii de către acesta, încât până la urmă nici măcar nu se pot bucura de el, deoarece îl trăiesc în mod egoist, iar în egoism omul nu se poate bucura de nimic. De cealaltă parte, Biserica sfințește taina Nunții – și ați văzut ce rugăciuni frumoase se citesc la slujba Cununiei –, în care iubirea și dăruirea reciprocă dintre soți îi face vrednici și îi odihnește.

b) Eliberarea de necesitatea firească

Oamenii liberi în Hristos nu se simt constrânși de necesitatea firească.

Acest lucru l-am remarcat anul acesta în primele trei zile ale Postului Mare. După cum știți, în Sfântul Munte, părinții care au binecuvântare – pentru că cei care au probleme serioase de sănătate nu au binecuvântare – în primele trei zile ale Postului Mare, adică în Lunea Curată, Marțea Curată și Miercurea Curată, țin post aspru, abținându-se chiar și de la apă. Desigur, este o mare nevoință, mai ales că cei care se nevoiesc astfel, nu mănâncă pe săturate în zilele premergătoare, ci duc o viață ascetică, care presupune metanii și alte canoane monahale. Am băgat deci de seamă cu câtă libertate acești monahi țineau post în primele trei zile și cum reușeau să depășească nevoia firească trupului de a mânca și de a bea apă. Și nu făceau acest lucru cu vreo dispoziție yoga, ci cu dispoziția iubirii pentru Dumnezeu.

Avem un bătrânel la mănăstirea noastră, părintele Isihie, care are 95 de ani. Dacă i-ați vedea picioarele! Sunt picioare martirice. Din cauza vârstei înaintate, a statului în picioare, a ascezei, picioarele sale arată ca și cum ar fi fost lovite cu toporul. Dacă nu i le legăm, nu se poate ridica din pat. Cu toate acestea, părintele Isihie stă în picioare în biserică și nu se dă bătut. Îi zic deci în ajunul Lunii Curate: «Părinte Isihie, vei ține post?». «Cam greu», îmi răspunde, întrucât se simțea tare slăbit, «dar vedem noi, ajută Dumnezeu». Și începe să țină post, așa cum a făcut în toți anii vieții sale. Îl întreb deci, iar luni seară: «Părinte Isihie, cum merge?». «E! Până acum bine, să vedem mâine dacă mă ajută Sfântul Nicolae». Marți la fel: «Părinte Isihie, cum merge?». «E! Până acum bine, să vedem mâine dacă mă ajută Sfântul Nicolae», semn că nu avea încredere în forțele proprii. Și până la urmă a ținut toate cele trei zile, iar apoi s-a împărtășit. Pe când ieșeam din biserică, după ce ne-am împărtășit, îi zic: «Părinte Isihie, slavă Domnului, ai ținut post!». Erau și alți părinți de față. El însă mi-a răspuns: «E! Să nu vorbim despre asemenea lucruri!». Ca și cum nu făcuse nimic vrednic de laudă.

I-am mulțumit lui Dumnezeu, pentru că iubirea lui Dumnezeu și lepădarea de iubirea de sine îl eliberează pe om chiar și de necesitățile sale biologice de bază, de pildă foamea și setea.

c) Eliberarea de moarte

Libertatea în Hristos, de vreme ce este participare la viața lui Hristos cel înviat, eliberează și de frica firească a morții. Cred că este mai corect să nu vorbim la nivelul ideilor, ci mai degrabă cu exemple concrete ale unor oameni care s-au nevoit, care au trăit și s-au eliberat de iubirea de sine, dobândind libertatea adevărată. De altfel și eu în calitate de monah aghiorit ce altceva să vă spun? Cred că astfel de lucruri așteptați să auziți de la mine.

Părintele Arsenie este un monah plin de Duh Sfânt, care a înaintat mult în viața duhovnicească și care nutrește multă iubire pentru Dumnezeu și pentru semeni. Are o pace desăvârșită în suflet, pace care iradiază. Nu este foarte în vârstă, are în jur de 73 de ani. Întrucât suferă de inimă, moartea îi este iminentă. Deși știe că poate muri în orice moment, este plin de bucurie. Am fost să-l văd înainte să plec. Mi s-a spovedit și mi-a zis: «Gheronda, sufletul meu este bucuros acum, că trebuie să plece». Ca și cum urma să i se întâmple cel mai fericit eveniment. Iar acest eveniment era iminența morții. Da! Libertatea față de moarte. L-am slăvit pe Dumnezeu. Desigur sunt multe alte cazuri asemenea, însă vi l-am povestit pe cel pe care l-am trăit eu personal, ca să vedeți cum în Biserică și cu harul lui Dumnezeu, omul ajunge la o asemenea libertate, care îl eliberează chiar și de moarte.

d) Eliberarea de duhul lumesc

În Biserică se înfăptuiește eliberarea omului de opulență, de deșărtăciune, de slava deșartă, de viciile societății și altele asemenea care constituie gândul lumesc.

Se știe că moda îi robește într-un asemenea mod pe oameni, bărbați și femei, încât mulți dintrei ei nu îndrăznesc să o încalce, chiar dacă ea nu corespunde principiilor lor.

***

Forme ale iubirii de sine

Aș vrea să vă împărtășesc câteva gânduri referitoare la modurile în care se manifestă iubirea de sine în viața noastră de zi cu zi. Înainte de asta însă trebuie să menționez și faptul că iubirea de sine nu este numai boala noastră personală, ci reprezintă și boala societății (civilizației) noastre. Cred că un motiv pentru care societatea de astăzi se află în impas este faptul că are la bază iubirea de sine și nu iubirea adevărată. Va putea oare vreodată o civilizație care are ca fundament iubirea de sine să-l elibereze pe om și să-i ofere bucuria de a trăi o viață adevărată?

Oare de ce astăzi familia are de suferit? Deoarece oamenii pornesc pe drumul vieții fără smerenie și iubire. Și cum e posibil să nu ajungă în impas o familie care se lasă condusă de iubirea de sine?

1) Forme ale iubirii de sine la creștinii din lume

Voi enumera aici câteva fețe ale iubirii de sine: iubitorul de sine este autarhic, nu crede în Dumnezeu și nu se raportează la El, pentru că crede în el însuși. În consecință, nu mai are nevoie de Dumnezeu. Iubitorul de sine este trândav și lipsit de zel în lupta duhovnicească. Îl vede pe semenul său din perspectivă strict trupească și îl consideră și folosește ca pe un obiect. Din cauza lăcomiei și a iubirii de arginți, îl nedreptățește pe aproapele său, urmărește numai câștigul murdar în detrimentul acestuia, fie căutând să înșele la servici, fie exploatându-și angajații (dacă este antreprenor). Iubitorul de sine se comportă în mod egoist cu familia sa. Se gândește numai la ce are de câștigat, și nu la ce are de oferit. Nu este răbdător la slăbiciunile partenerului său de viață sau ale rudelor sale. Își părăsește ușor partenerul de viață sau chiar și pe copiii săi, de dragul vreunei relații amoroase.

Divorțurile, preferința de a face puțini copii, părăsirea copiilor de către părinți, părăsirea părinților de către copii, lipsa de respect față de bătrâni, invalizi și femei însărcinate, toate acestea nu sunt altceva decât manifestări ale iubirii de sine.

Iubitorul de sine este indiferent la liniștea și siguranța semenilor săi. Deschide televizorul sau radioul și nu-l interesează dacă pe vecinul său îl deranjează zgomotul pe care aceste aparate îl produc. Ceea ce îl interesează este numai satisfacerea egoismului său propriu. Nu-l interesează câți oameni sunt în pericol să moară atunci când el conduce mașina cu o viteză exagerată.

Producătorii de filme – în setea lor de câștig și complet indiferenți față de dezastrul pe care îl provoacă oamenilor și în special tinerilor – promovează tot felul de materiale imorale și vulgare. Alte manifestări ale iubirii de sine: răspândirea drogurilor, construirea unor orașe dezumanizate de dragul câștigului, orașe care sunt extreme de vătămătoare pentru sănătatea noastră și în special a copiilor noștri, reclamele, care încearcă prin metode psihotehnice să-i oblige pe oameni să cumpere anumite produse care de multe ori sunt nocive, impunerea cu forță a ateismului de către anumiți lideri politici, care, din lipsă de respect față de om, vor să molipsească întregul popor cu ideologia lor ateistă, conducându-l pe căile vrute de ei, și nu pe căile lui Dumnezeu.

Acestea sunt câteva manifestări ale iubirii de sine pe care le vedem în viața noastră de zi cu zi.

2) Forme ale iubirii de sine la monahi

Însă iubirea de sine se manifestă în felurite chipuri și în rândul cinului monahal. De aceea, în cadrul luptei monahului de curățire de patimi trebuie să fie neîntreruptă strădania de a ne elibera de mama tuturor patimilor, care este iubirea de sine.

Voi menționa în continuare câteva forme de manifestare a iubirii de sine în monahism: voia proprie, neascultarea de Bătrân și de cei investiți să dea ascultări, de pildă Tipicarul, ascunderea anumitor gânduri de Bătrân, autoconducerea, chiar și în cele duhovnicești, neîmplinirea ascultării încredințate (lenevia) și neparticiparea la sinaxele comune, preocuparea cu lucruri care ne plac nouă, neglijarea rugăciunii și a ascezei proprii (trezirea de dimineață și canonul), căutarea plăcerilor și comfortului trupesc (lăcomia pântecelui, agonisirea de bunuri materiale, pretențiile la mâncare), slava deșartă, obsesia pentru muzica psaltică, grăirea în deșert, multa vorbire, iubirea de arginți, osândirea, rătăcirea, puțina credință, cârtirea, șușotirea, văicăreala, pizma, invidia, iubirea de slavă, iubirea de putere.

Epilog

Sfântul și fericitul Gheronda Evsévios Víttis atrage atenția într-o omilie de-a sa asupra faptului că, deși uneori ni se pare că suntem iubitori de Dumnezeu și de semeni, în realitate se ascunde în noi interesul și egoismul. Cităm dintr-una din scrierile sale: «uneori năzuim către o bucurie sentimentală, către un extaz emoțional, către o plăcere personală, folosind drept mijloc iubirea, pe când alții încearcă același lucru prin alte mijloace. Întrebarea este următoarea: săvârșim lucrările iubirii și în general iubim pentru satisfacția noastră proprie, adică datorită sentimentului plăcut pe care îl trăim, sau pentru a-l face pe celălalt bucuros și fericit? Poate că iubim numai ca să culegem mulțumiri, laude, ca să fim recunoscuți ca binefăcători, și evităm cazurile dificile în care trebuie să dăm dovadă de iubire, de trudă, de sacrificiu, fiindcă nu ne aduc laude. De aceea, trebuie să învățăm faptul că trăsătura principală a iubirii este lipsa de interes, căci ‘dragostea nu caută ale sale’. Domnul recomandă ‘să nu știe stânga ce face dreapta’, precum și săvârșirea ‘în ascuns’ a iubirii»[20].

Cel mai grăitor exemplu de iubire autentică și lipsită de interes ni l-a oferit Domnul, Care «n-a căutat plăcerea Sa, ci, precum este scris, ‘ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea’» (Romani 15, 3). De aceea, «datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioși să nu căutăm plăcerea noastră» și «fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său la ce este bine spre zidire» (Romani 15, 1-2). Așadar, legea lui Dumnezeu ne îndeamnă să urmăm exemplul Mântuitorului Hristos și să nu facem ceea ce ne place nouă, ci ceea ce-i place și îl zidește pe fratele nostru.

În același duh sunt și cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Corinteni: «nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui» (I Cor. 10, 24).

Acest îndemn al Noului Testament se regăsește în învățătura Sfinților Părinți: «Dacă l-ai odihnit pe fratele tău, L-ai odihnit pe Însuși Domnul Dumnezeul tău». De fiecare dată când încercăm să-l odihnim pe aproapele nostru, și nu pe noi înșine, depășim iubirea de sine și trăim iubirea de semeni. Acest lucru au făcut toți sfinții noștri, imitându-L pe Domnul. De fiecare dată când vom pune și noi în practică acest îndemn al Sfinților Părinți, ne vom elibera de iubirea de sine și, odihnindu-i pe frații noștri, Îl vom odihni pe Dumnezeu.

Sursa: Predică înregistrată la Facultatea de Teologie din Atena (cu unele modificări), în Postul Mare din anul 1988.