Dialogul Bisericii cu dreapta şi stânga politică

În ultima vreme s-a discutat în spaţiul bisericesc şi mai larg, al societăţii, despre dialogul dintre Biserică şi stânga politică care a avut loc de curând în Grecia. Eu, personal, nu am urmărit îndeaproape simpozionul pe această temă, ci doar am citit câteva comunicări din cadrul acestuia, şi reacţiile presei legate de acest subiect. Consemnez în continuare câteva gânduri care ar putea conduce la o mai amplă dezbatere şi la o precizare a termenilor.

1. Biserica este un spaţiu deschis tuturor, dar are un scop precis. Biserica este o societate bine determinată care dobândeşte însemnătate teologică ca Trup, anume Trupul lui Hristos, ca familie duhovnicească, ca spital duhovnicesc. Biserica îi primeşte pe toţi, dă sens vieţii lor şi le deschide orizontul vieţii. Din Biserică fac parte conducători şi supuşi, înţelepţi şi analfabeţi, bărbaţi, femei şi copii, oameni din toate naţiile, bogaţi şi săraci. Biserica nu lucrează ca o ideologie, ci ca o mamă duhovnicească care naşte şi îşi creşte copiii, indiferent de culoarea, de clasa socială, de genul şi naţionalitatea acestora. Cel care vede în Biserică o ideologie eşuează în a înţelege scopul mai adânc al acesteia, în a vedea dinamica inimii Bisericii şi felul cum îşi transmite sângele în toate mădulare, încă şi în cele mai umile şi mai istovite.

2. Termenii de „dreapta” şi „stânga” au fost apărut cu totul ocazional şi au legătură cu poziţia pe care o ocupau membrii Adunării Constituante din Franţa revoluţionară de la 1789, care discutau, pe de o parte, cum ar funcţiona regimul politic într-o monarhie constituţională, iar, pe de altă parte, despre puterea pe care urma să o deţină regele. Cei care stăteau în partea stângă erau mai radicali şi progresişti, câtă vreme cei care din dreapta erau mai conservatori. De atunci, aceste noţiuni au fost încărcate cu un puternic conţinut sociologic şi au primit un sens ideologic.

În limba contemporană, noţiunea de dreapta este corelată cu gândirea conservatoare şi tradiţională, se manifestă prin promovarea religiozităţii moştenite, prin capitalism, neoliberalismul şi piaţa liberă. Dimpotrivă, noţiunea de stânga este corelată cu gândirea modernă şi radicală atât faţă de tradiţii şi, mai ales, faţă de tradiţiile religioase, cât şi faţă de viaţa socială, fiind exprimată de principiile egalităţii, ale culturalităţii şi internaţionalismului.

Între dreapta şi stânga se intercalează cei de centru şi social-democraţii, care încearcă să funcţioneze după schema hegeliană teză-antiteză-sinteză şi să exprime o cale de mijloc. Schemele acestea sunt complexe, pentru că între dreapta, stânga şi centru se mişcă grupările de centru stânga, cele de centru dreapta, social-democraţii, iar la extreme se află extrema dreaptă şi extrema stângă.

Desigur, aceste mişcări nu trebuie înţelese ca fiind strict delimitate, de vreme ce în mişcările de dreapta sunt cuprinşi şi oameni din clasele mai de jos, lucru pe care marxismul îl consideră o situaţie nefirească şi îl interpretează ca lipsă de „conştiinţă de clasă”, dar şi ca influenţă a propagandei. Este însă o realitate faptul că e imposibil ca aceste scheme ideologice şi sociale să fie strict delimitate între ele şi nici nu pot fi interpretate toate concepţiile oamenilor din perspectiva acestora.

Asta înseamnă că în Biserică, care este un spaţiu deschis, pot fi cuprinşi cei care caută adevărul dincolo de schemele sociologice – scheme care, oricum, se transformă odată cu timpul – şi dincolo de oportunismele oamenilor. De pildă, dacă un om este conservator nu înseamnă obligatoriu că este şi un creştin adevărat, chiar dacă trăieşte în Biserică şi nici dacă este radicalist şi revoluţionar nu înseamnă obligatoriu că este ateu şi împotriva lui Dumnezeu şi să considere unii că nu are ce căuta în Biserică.

De altfel, întreaga predică a Bisericii şi întreaga ei teologie este în chip de-a dreptul revoluţionar împotriva oricărui fel de establishment, împotriva oricărei ipocrizii şi compromis, împotriva oricărei corupţii, fie ea teologică, socială sau politică. Cel care limitează Biserica la partide, grupări, ideologii şi oportunităţi, îi deformează caracterul ecumenic şi misiunea-i transfiguratoare. În Biserică trăiesc şi ucenici care sunt la vedere, dar şi alţii ascunşi, şi numai Dumnezeu cunoaşte inimile oamenilor. Există nebuni în Hristos care sunt mai autentici decât cei mai deştepţi oameni, după criteriile lumii, şi există oameni care trăiesc la marginea vieţii sociale şi care îl caută cu adevărat pe Dumnezeul dragostei, lucru pe care nu îl fac ipocriţii moralişti, ca unii ce se adaptează la toate situaţiile.

3. Biserica dialoghează cu toţi oamenii, nu se teme de dialog, pentru că ea are viaţa care biruie moartea. Învăţătura că Biserica este Trupul Dumnezeiesc-Omenesc al lui Hristos arată că, precum un trup şi Biserica îi primeşte pe toţi, dialoghează cu toţi, dar în cele din urmă rămân în ea doar acele elementele necesare, iar cele inutile sunt eliminate. În relaţie cu lumea, Biserica nu este o anume viziune despre lume, o Weltanschauung, nici nu este stăpânită de fobie faţă de lume, dar, în acelaşi timp, nici nu face pactul cu lumea, lăsându-se condusă spre secularizare. E posibil ca unii creştinii să transforme creştinismul într-o ideologie şi să manifeste fobie faţă de lume sau, dimpotrivă, să trăiască o viaţă creştină secularizată. Trebuie întărit că dialogul Bisericii, aşa cum a dovedit însuşi mersul ei istoric, este ţelul statornic al Bisericii; acest dialog este prolific şi conduce la transfigurarea oamenilor.

Numai cu diavolul nu poartă dialog Biserica, pentru că diavolul este duh întunecat, fiinţă înspăimântătoare, purtător al răului, care nu se poate folosi de pe urma vieţii Bisericii, pentru că nu se poate pocăi. Astăzi, puterile demonice se exprimă în spaţiul social prin idei dictatoriale şi mentalităţi fasciste, prin aspiraţii de asuprire a popoarelor, prin violenţă, războaie, îngrădire a libertăţii oamenilor. Biserica continuă să îşi săvârşească lucrarea şi în regimurile tiranice, trăindu-şi libertatea chiar şi în catacombe în vremuri de prigoane, dar nu poate să sprijine asemenea regimuri şi nici să colaboreze cu ele, servind scopului lor crud şi inuman.

4. Dezbaterea despre relaţia dintre Biserică şi dreapta sau stânga politică a avut deja loc în lumea occidentală, pentru că acolo era într-adevăr foarte necesară. Când vorbesc de necesitatea acestei dezbateri, nu mă refer la o nevoie a Bisericii, ci la o nevoie a teologiei apusene, pentru că în Apus Biserica s-a amestecat cu aspiraţiile şi scopurile grupărilor şi ideologiilor de dreapta. Să amintesc identificarea grupărilor protestante cu capitalismul, aşa cum Max Weber a analizat capitalismul, dar şi de încercarea creştinilor de a se elibera de mentalitatea capitalistă, în urma căreia s-a conturat aşa numita „teologie politică” şi „teologia eliberării”, după cum, de pildă, vedem în America Latină. Să mai amintesc şi de dezvoltarea „teologiei dialectice” în Apus sau de „teologia crizei”, mai ales în protestantismul german; asta pentru că anumite grupări protestante au adoptat mentalităţile războinice ale conducătorilor germani. Unii teologi protestanţi din Apus s-au împotrivit însă alianţei creştinismului occidental cu fascismul şi nazismul. Astfel, a apărut aşa numita „neo-ortodoxie” sau „teologia crizei”, a cărei principală lozincă a fost „Nu compromisului cu lumea!”, după cum prezintă profesorul Marios Bégzos.

Astfel, relaţia sau identificarea creştinismului protestant sau papistaş cu mentalitatea lumii şi cu partidele politice occidentale constituie o cădere de la credinţa creştină. Asta înseamnă că în Apus se vorbeşte despre partide creştin-democrate care se opun celor socialiste, şi, de aceea, există nevoia dialogului cu stânga, pentru a fi scos creştinismul din mentalitatea ideologiilor politice de dreapta.

În Grecia a fost iniţiat dialogul Bisericii cu stânga politică, deşi în ţara noastră nu s-a observat vreo identificare a Bisericii cu formaţiunile de dreapta. Desigur, această identificare cu forţele de dreapta este valabilă pentru anumiţi creştini şi clerici, dar nu este valabilă pentru Biserică, care s-a detaşat de toate aceste grupări politice. Biserica Ortodoxă nu s-a identificat nici cu fascismul ori nazismul, nici cu etnofiletismul şi cu regimurile tiranice. E posibil să le fi tolerat, pentru că nu putea face altfel, dar nu s-a identificat cu ele.

5. Nu zice nimeni să nu aibă loc un dialog între teologi şi clerici, pe de o parte, şi formaţiunile de stânga, pe de altă parte, pentru că, într-adevăr, în trecut s-au făcut unele exagerări. Cândva, dreapta şi-a impropriat spaţiul bisericesc, altădată creştinii s-au împotrivit stângii, iar unii politicieni de stânga au contestat Biserica cu totală lipsă de judecată, fără să înţeleagă că una este Biserica Ortodoxă, aşa cum a fost ea exprimată de către Părinţii Bisericii, şi alta este creştinismul apusean în feluritele lui expresii. De asemenea, poate avea loc un dialog între teologi şi politicieni de stânga, pentru a se cerceta mai ales diferitele chestiuni de natură practică. Însă, acest dialog, pentru a deveni punctul de plecare al unei mai bune cunoaşteri, trebuie să se centreze pe esenţa subiectului, nu pe unele consecinţe şi aspecte exterioare, sociale. Cred că un asemenea dialog trebuie să aibă loc pornind de la patru puncte fundamentale.

Primul este metafizica. Trebuie cercetat ce este metafizica, care sunt caracteristicile ei, care este poziţia celor de stânga şi a ortodocşilor cu privire la metafizică. Este, de altfel, cunoscut că metafizica este respinsă atât de marxişti, cât şi de Părinţii Bisericii. Metafizica a fost strâns legată de creştinismul Apusului, prin influenţa pe care acesta a primit-o de la idealismul german.

Al doilea punct este iluminismul. Trebuie precizat de ce stânga a adus în Grecia principiile iluministe şi de ce exprimă iluminismul, câtă vreme iluminismul occidental a născut liberalismul – sau a fost născut de acesta – şi a alimentat capitalismul. Nu este suficient ca cei de stânga să accepte iluminismul, pentru că unii iluminişti, deşi erau agnostici sau deişti sau ateişti, acceptau poziţiile neoliberale ale acestuia.

Al treilea este deosebirea dintre religie şi Biserică. Marx s-a opus religiei, care exprima metafizica, magia şi asuprirea popoarelor. Biserica, însă, se deosebeşte clar de religie şi de aspiraţiile acesteia şi este liberă de ideologiile religioase pe care le exploatează regimurile tiranice.

Al patrulea punct este concepţia – teoretică şi practică – atât a stângii, cât şi a Bisericii cu privire la proprietate, la bogăţie şi la bunurile materiale. Prin acest dialog, se va da ocazia să se prezinte învăţătura socială a Părinţilor Bisericii, care izvorăşte din teologia Bisericii şi arată limpede că în privinţa bunurilor materiale Biserica este radicală şi întrece toate teoriile sociologice contemporane.

În concluzie, Biserica este deschisă oricărui dialog, e de ajuns ca acesta să aibă loc fără interese meschine, cu sinceritate şi atenţie. Prin dialog se vor lămuri anumite elemente exterioare în plus şi va avea loc o cunoaştere reciprocă. Cel puţin, dinspre partea Bisericii, se cere ca cei implicaţi în dialog să aibă însuşirile Părinţilor secolului al IV-lea, adică ale Sfântului Vasilie cel Mare, ale Sfântului Grigorie Theologul, ale Sfântului Grigorie de Nissa etc., care aveau o teologie empirică, o capacitate intelectuală, harisme înalte şi o cunoaştere desăvârşită a realităţii contemporane. Doar atunci dialogul va putea să dea rezultate, altfel va rămâne undeva la marginea vieţii bisericeşti şi sociale, va deveni obiect de speculaţie şi, în final, îşi va pierde orice valoare.