Egumenul Efthýmios Zografítis

Efthýmios, egumenul mănăstirii athonite Zográfou, s-a născut pe 26 octombrie 1926, în satul Entsevtsi din provincia Velico Târnovo, Bulgaria. La botez a primit numele Bogomil. De mic s-a distins datorită istețimii și modestiei sale. A absolvit gimnaziul cu notă maximă.

Deși tatăl său intenționa să-l pregătească pentru a-i moșteni meseria, tânărul Bogomil, imediat ce a terminat armata, și-a anunțat părinții săi că vrea să devină preot în satul natal. S-a înscris la Seminar, care pe atunci se afla în incinta mănăstirii Tserepis și pe care l-a absolvit în trei ani, cu calificativul excelent. Apoi s-a întors în satul său, unde toți îl așteptau pentru a fi hirotonit. Era iubit de toți datorită bunătății, modestiei și firii sale liniștite și blânde. Mai întâi, însă, trebuia să-și găsească soție. Întrucât nu avea experiență în acest domeniu, l-a rugat pe un preot cunoscut să-i găsească preoteasă. Acesta i-a găsit o fată, care însă nu era potrivită pentru așa ceva. Atunci Bogomil a plecat din satul său și, timp de zece ani (1951-1961), a lucrat în construcții. În tot acest răstimp nu s-a lepădat de principiile credinței, rămânând același tânăr credincios și devotat Bisericii.

La începutul anului 1962, s-a dus la mănăstirea Schimbarea la Față din Preobrazhensky, lângă Velico Târnovo. După o perioadă în care a fost frate, a fost tuns în monahism, primind numele Efthýmios, iar în 1963, a fost hirotonit preot. În timpul canonului utreniei, făcea cruce și câte o metanie la fiecare tropar. Când veneau la mănăstire copii de la Seminar și îi cereau binecuvântare, după ce îi binecuvânta, le săruta și el mâna.

În 1964, a fost numit preot paroh la o mănăstire de maici din apropiere, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Această mănăstire suferise un incediu devastator, iar acum papa-Efthýmios, dimpreună cu călugărițele, lucrau din greu pentru a o rezidi. Munca aceasta era foarte istovitoare, căci trebuiau să facă cărămizi din lut. În ciuda oboselii trupești, Efthýmios nu dormea niciodată în pat, ci se odihnea într-un scaun. Din cauza șezutului în picioare, i s-au spart venele de la picioare și a fost nevoit să le bandajeze. Purta lanțuri pe sub haine, care îi provocau răni la spate.

Pe atunci mănăstirea Zográfou din Sfântul Munte avea foarte puțini monahi, fapt pentru care Sfântul Sinod al Bulgariei a decis să trimită câțiva monahi pentru a o popula. Când i s-a propus să meargă acolo, papa-Efthýmios a acceptat bucuros și, pe 21 octombrie 1969, a plecat în Sfântul Munte, împreună cu papa-Ioan. Pe atunci, egumen era românul papa-Dometie, de la chilia vatopedină Sfântul Ipatie, care, fusese numit egumen provizoriu, până s-ar fi găsit un monah bulgar care să-i ia locul. Odată sosit la mănăstirea Zográfou, papa-Efthýmios a câștigat încrederea celorlalți părinți, datorită evlaviei și virtuților sale. Pe data de 3 noiembrie 1975, a fost ales în unanimitate egumen. Acesta însă, din smerenie, n-a vrut să accepte această funcție, deși părinții insistau și încercau din răsputeri să-l convingă. Atunci i s-a arătat Maica Domnului, care i-a zis: «trebuie să accepți, fiindcă nu este altul mai vrednic decât tine». Și astfel a fost nevoit să accepte. A rămas același monah simplu și smerit în toți cei 25 de ani, cât timp a fost egumen. Niciodată nu s-a înălțat pe sine și nu lăsa să se vadă că este egumen, ci era mereu smerit și primul la ascultări și lucrul manual.

În afară de sarcinile stăreției, îndeplinea și sarcini de secretar. Citea scrisorile adresate mănăstirii și răspundea la toate. Pe vremea când trăia în Bulgaria, învățase puțin grecește, iar acum se străduia să învețe mai bine, astfel încât să poată să citească, să scrie și să se înțeleagă cu pelerinii greci și cu autoritățile elene. De asemenea, avea și sarcini de econom. Mergea singur în Tesalonic să facă cumpărături pentru nevoile mănăstirii. Niciodată nu lua taxiul, ci, cu plasele pline de cumpărături, mergea pe jos până la Conac. Când termina de făcut cumpărăturile, se ducea în autogara din Halkidikí, de unde lua autobuzul spre mănăstire.

Cât timp se afla în oraș, nu-și neglija deloc canonul monahicesc și slujbele bisericești, pe care, în lipsa cărților de cult necesare, le citea din Psaltire și dintr-o carte de rugăciuni, însoțindu-le cu komboskíni (mătănii). Când sosea vremea slujbei, se închidea în camera sa și se ruga. Făcea multe metanii și, dacă cineva îi bătea la ușă, nu deschidea. Întrucât însă nu încuia ușa, dacă intra cineva să-l întrebe ceva, îi răspundea scurt și apoi își continua canonul de rugăciune.

Dimineața, întrucât citea toată slujba utreniei, întârzia să iasă din chilia sa. Epitropul care îl însoțea, de multe ori își pierdea răbdarea și îi bătea la ușă ca să-l facă să termine mai repede, astfel încât să aibă timp și pentru treburi. Însă gheronda nu se grăbea. Trebuia mai întâi să-și termine toate rugăciunile și abia după aceea pleca în oraș să-și facă treburile, fără să mai servească micul dejun.

După-amiaza, când se întorceau la conac, până să gătească ceva de mâncare, epitropul, mort de foame, mânca o bucată de pâine și vreun fruct. Gheronda însă avea răbdare și nu băga nimic în gură până nu termina de gătit. Niciodată nu mânca în afara Trapezei (ora mesei), nici la mănăstire, nici în afara ei. De asemenea, niciodată nu mergea la restaurant pentru a mânca. Obișnuia să spună că un astfel de lucru nu i se potrivește unui monah. Însă, întrucât câteodată epitropul insista, făcea ascultare și îl însoțea la restaurant. Însă, pe cînd mâncau, părea mâhnit în sinea sa. Dacă se întâmpla să nu aibă mâncare la conac, spărgea câteva nuci și nu mai avea nevoie de nimic altceva.

Odată a luat din bancă un milion de drahme pentru nevoile mănăstirii. Pentru vremurile acelea (1986), erau mulți bani. Însă a fost urmărit de un tâlhar, care, smulgându-i geanta în care erau banii, imediat s-a făcut nevăzut. Gheronda a apucat să strige doar atât: «Stai, stai, aceștia sunt banii mănăstirii, de ce i-ai luat?». Spre seară i-a povestit epitropului cele întâmplate, însă fără supărare în glas. Apoi s-a dus să se culce liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Probabil se rugase îndelung pentru hoț.

Când se afla în oraș, era foarte atent și nu se lăsa furat de cele ce se petreceau în jurul său. De aceea reușea să-și păstreze liniștea sufletească. Imediat ce se întorcea la mănăstire, intra de rând la slujit, întrucât preoții slujitori erau puțini. De cum ajungea, își punea epitrahilul și începea vecernia. În timpul Sfintei Liturghii, când citea sfânta Evanghelie, imediat ce se apropia de sfârșit, vocea i se schimba de emoție sfântă și adesea ochii i se umpleau de lacrimi. Ieșea în lume numai de nevoie, iar acest lucru nu-l influența, nu-l schimba, pentru că avea trezvie și rugăciune lăuntrică.

Simțea o bucurie deosebită când citea paraclisul sfântului Gheorghe, duminica seară. Când nu slujea, îi plăcea să citească și să cânte la strană. Citea psalmi, canoane, ceasuri, încet și clar, fără să se grăbească. Dacă nu era nimeni în strana stângă, citea el tot, fără să cârtească. Nu era preocupat să vadă dacă lipsește vreun monah de la slujbe, nici nu osândea pe cineva, ci era mereu tăcut și liniștit.

Întrucât pe atunci părinții proveneau de la diverse mănăstiri ale țării, nu se păstra o rânduială strictă a vieții de obște. Gheronda se purta cu ei cu dragoste maternă, iar, dacă nu i se cerea, nu intervenea în viața lor personală. Existau însă două aspecte, în privința cărora era extrem de ferm și neînduplecat: nu le permitea să vorbească în biserică și, dacă doi frați erau certați, insista să se împace, înainte de utrenie. De asemenea, ținea foarte mult ca slujbele să fie făcute în bună rânduială și cu evlavie, fără să fie omis nimic. Odată, din cauza neglijenței tipicarului, nu s-a citit un canon al Maicii Domnului. La sfârșit, gheronda, luând cu sine un monah, a mers în paraclisul Preasfintei Fecioare, unde au citit canonul ce fusese omis. Deși îi era foarte somn, a reușit să rămâne treaz și să citească canonul cu pricina. Și cum să nu-i fie somn, dacă alerga continuu să facă treburi, iar noaptea dormea foarte puțin sau uneori chiar deloc? De multe ori se întâmpla următorul lucru: tocmai întors din Tesalonic, se apuca să facă vecernia, iar apoi frământa și făcea prescuri până seara târziu. După aceea, trebuia să se pregătească pentru sfânta Liturghie și astfel nu reușea să doarmă aproape deloc. Așadar era și normal să fie extrem de obosit după atâtea activități și fără să fi dormit deloc. Odată, pe când transporta fân cu tractorul, l-a furat somnul la volan și a căzut cu tractorul în râu. Atunci i s-a arătat din nou Maica Domnului, care, după ce l-a salvat de la înec, i-a zis: «Nu trebuie să exagerezi. Dacă nu veneam eu, te-ai fi înecat».

Altă dată, după Pavecerniță, s-a dus la chilia care se numește Patitíria (= presă, teasc), ca să facă rachiu. Nu a dormit deloc toată noaptea, lucrând cot la cot cu muncitorii. Egumenul îl întrebase în prealabil pe epitrop dacă intenționează să trimită vreun monah ca să-i ajute pe muncitori, însă, temându-se ca nu cumva aceștia să se apuce de băut rachiu, epitropul a fost de părere că e mai bine să meargă însuși egumenul. Și astfel, pe la trei dimineața, egumenul a adus rachiul și l-a depozitat în beci. Apoi și-a luat rasa și a plecat direct la biserică. Monahul responsabil cu biserica l-a văzut și apoi a plecat să bată toaca. Când un frate l-a judecat pentru faptul că a adormit în timpul slujbei, nu s-a scandalizat și nu a scos nici o vorbă. În schimb, a vorbit pentru el monahul, care îl văzuse când s-a întors de la făcut rachiu și astfel toți au rămas uimiți de smerenia și virtutea lui gheronda.

Cândva a căutat toată noaptea niște acte în arhivă și nu a dormit deloc. În ziua următoare, a trebuit să meargă la mănăstirea Simonópetra pentru a trage la xerox acele acte. Acolo i-au propus să slujească, iar el a acceptat cu smerenie, deși nu dormise deloc. Slujea simplu, smerit și cu multă evlavie. Era un excelent slujitor și știa multe rugăciuni pe de rost. Îi iubea pe toți, fără să țină seama de naționalitate, clasă socială și alte criterii lumești. Cei care l-au cunoscut, de la polițiștii din Sfântul Munte și până la credincioșii din Areopag (Atena), oferă mărturie în legătură cu smerenia și dragostea sa. Să vedem câteva dintre ele:

Domnul Kyriákos Keskesiádis, care de mulți ani era polițist în Sfântul Munte, zice: «Gheronda niciodată nu a refuzat nimic polițiștilor și muncitorilor. Eram prieteni și, de multe ori, mă duceam la stăreție să-l văd. De multe ori, în timp ce vorbea, se întâmpla să-i fie foarte somn din cauza oboselii. Cu toate acestea, făcea toate treburile. Nu avea pe nimeni care să-l ajute. Zâmbea mereu și nu se mânia niciodată. Odată, pe când eram la vânătoare, aproape că se înnoptase, când deodată aud un zgomot, semn că se apropie cineva. Nu era porc mistreț, căci m-ar fi mirosit. Mi-am îndreptat lanterna înspre acel loc și am întrebat cu glas tare cine este. Constatând că se îndreaptă spre drum și crezând că este vreun hoț, am alergat după el. Ajuns la drum, l-am văzut pe gheronda pe când încerca să intre în mașină. L-am întrebat deci:

– De ce nu mi-ai răspuns?

– Fiindcă m-am temut, neștiind cine este, mi-a răspuns.

– Ce căutai acolo, în tufișuri, l-am întrebat din nou.

– Căutam o plantă, care se pune în butoaiele de vin».

Domnul Geórgios Sidirópoulos, care lucra ca vameș, povestește: «Am lucrat în Sfântul Munte din 1977. Între anii 1987-1992, am lucrat la mănăstirea Zográfou. Însă înainte de asta, mergeam acolo în pelerinaj și îl vedeam pe gheronda, care era un monah în adevăratul sens al cuvântului și un om al rugăciunii. Deși era egumen, avea înfățișarea unui ascet, a unui anahoret. Îi iubea pe toți, pe monahi, pe pelerini, pe muncitori și de multe ori le slujea în Trapeză sau în arhondaric. Tot timpul părea istovit și, cu toate acestea, niciodată n-a refuzat pe nimeni din cei care doreau să se spovedească sau pur și simplu să discute cu el. Avea multă răbdare, bunătate și niciodată nu se plângea de nimic. Când m-am dus să lucrez la Zográfou, clădirea care adăpostea biroul vamal, se afla într-o stare jalnică. Gheronda s-a interesat de acest lucru și m-a sfătuit să am răbdare, până va trimite muncitori ca să renoveze clădirea. Îl vedeam cum muncea de toate și peste tot: în biserică, în arhondaric, în Trapeză, în grădină, etc. Dacă era nevoie, o făcea și pe șoferul, ca să transporte pelerini sau monahi de colo colo.

Odată, când se apropia hramul mănăstirii, discutam cu el despre cum să facem rost de pești. I-am propus să merg afară ca să cumpăr. Însă el mi-a zis să aruncăm mrejele în mare. Îmi amintesc că am prins 80 de kg de pește, care ne-au ajuns pentru masa de hram. Altă dată, fiind iarnă, a nins atât de mult, încât s-a așternut un strat de zăpadă de un metru. Pelerinii aflați la mănăstire rămăseseră blocați și erau neliniștiți. Atunci gheronda le-a zis: vom face o cărare. Și îndată s-a apucat de treabă, fiind urmat de ceilalți monahi. Și în câteva ore au făcut cărare.

Când îl vizitam la stăreție, vedeam că, de câte ori vroia să se odihnească, în loc să se întindă în pat, se așeza pe un scaun. Odată l-am întrebat:

– De ce nu te întinzi în pat?

– Monahul trebuie să fie mereu într-o stare de veghe, fiindcă nu știe când îl va chema Domnul, fie pentru a-i încredința vreo misiune aici, pe pământ, fie pentru a-l lua lângă El.

Gheronda mi-a recomandat să mă odihnesc și eu într-un scaun, astfel că am încercat să fac precum mi-a zis. De asemenea, iarna se mulțumea cu foarte puțină căldură. Zicea: „căldura ne face să fim relaxați, iar comoditatea nu se potrivește unui monah”.

M-a ajutat să înțeleg rostul vieții. Mă sfătuia adesea să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. De la el am învățat să mă străduiesc să fac cât mai mult bine celor din jur și să-L iubesc pe Dumnezeu și pe aproapele. Simțeam o mare bucurie în prezența lui. Din când în când îmi făcea plăcerea de a veni la biroul vamal pentru a mă vedea și a sta de vorbă cu mine. Era foarte smerit. Pelerinii, când îl vedeau, îmi ziceau: „acest monah este foarte evlavios și harnic”. Și când le ziceam că este egumen, se mirau mai tare.

Când prindeam mai mulți pești, îi dădeam și lui câțiva, când venea să mă vadă la biroul vamal. El însă nu vroia să ia nimic. Cu greu îl convingeam să ia măcar jumătate de pește, așa, ca să nu mă supăr. Când rămâneam singur la vama din Arsanás, nu mă temeam de nimic. Ziceam în sinea mea: “îl am pe Sfântul Gheorghe, care mă păzește, și pe gheronda, care se roagă pentru mine”. Oridecâte ori îmi amintesc de el, simt cum mă inundă o mare bucurie».

Odată, un ierodiacon aghiorit și-a exprimat dorința de a nu ieși niciodată din Sfântul Munte și se ruga Maicii Domnului să-l ajute să-și îndeplinească această dorință. Când a aflat despre dorința lui, gheronda a zis: «Acesta este primul lucru pe care orice monah bun trebuie să îl ceară de la Maica Domnului. De câte ori iese în lume, monahul pierde ceva din răsplata sa».

Tatăl după trup al părintelui Márkos de la mănăstirea Konstamonítou era prezent odată în Arsanás, când un mirean din Halkidikí, fără nici un motiv, a început să-l înjure pe gheronda și să-i vorbească necuviincios. Smerit, gheronda și-a plecat capul și n-a spus nimic. O săptămână mai târziu, același mirean stătea sub un pod vechi de piatră. Deodată, din senin, podul s-a prăbușit peste el și l-a omorât pe loc.

Mărturia unui aghiorit: «Gheronda Efthýmios era modest, amabil, mereu vesel, harnic și iubitor de slujbe. Avea frică de Dumnezeu și era foarte dăruit misiunii sale monahale și slujirii la mănăstire. Era un monah foarte duhovnicesc, având darul rugăciunii neîntrerupte. Simțeai că trăiește stări de o mare intensitate duhovnicească. Se comporta ca un simplu monah și nu aștepta să-i oferi cinstea cuvenită unui stareț. Era mereu preocupat de mănăstirea sa, care suferea de lipsă de monahi și necesita reparații capitale. În ciuda greutăților pe care le întâmpina, a reușit să se achite cu bine de sarcinile de stareț, datorită credinței sale în Dumnezeu și dragostei sale față de Sfântul Gheorghe».

Odată un monah mai dificil se comporta urât față de el, jignindu-l in fel și chip. Cu toate acestea, gheronda nu-i răspundea nimic. Mai târziu, acel monah a avut parte de o mulțime de ispite și, într-un final, a plecat de la mănăstire. Era casier, iar când a predat casieria, i-au găsit multe lipsuri. La propunerea unor monahi de a-l da pe mâinile justiției, gheronda, lipsit de răutate, i-a luat apărarea, zicând: “nu este corect să procedăm așa, căci suntem monahi”.

Starețul Efthýmios era un om evlavios, cu suflet cald, care iubea nespus de mult rugăciunea. Zicea mereu rugăciunea inimii și citea cărți ale părinților neptici, mai ales scrierile Sfântului Isaac Sirul, precum și viața și lucrările sfântului Paisie Velicicovsky. Odată i-a zis unui frate: “cărțile sunt ca o oglindă, pentru că prin ele poți să te vezi pe tine însuți și starea în care te afli”. Nu lipsea niciodată de la slujbe și, în ciuda nenumăratelor sale sarcini, găsea timp și pentru canonul său duhovnicesc.

Odată, întrucât a căzut dintr-un copac și s-a lovit, a fost transportat de frați la spital. Acolo nu și-a neglijat canonul duhovnicesc, pe care se străduia să-l facă înainte de a se trezi ceilalți pacienți din salonul său. Întins în pat, zicea rugăciunea inimii într-un ritm ceva mai alert. Atunci i s-a arătat pentru a treia oară Maica Domnului. Deși a văzut-o cu claritate, din smerenie și conștient de nevrednicia sa, nu a mai îndrăznit să-și ridice privirea spre ea. A auzit-o numai spunându-i să nu se grăbească când face rugăciunea. Această întâmplare a găsit de cuviință să i-o povestească unui ieromonah, care acum este mitropolit în Bulgaria, pe când se aflau la Conacul din Tesalonic, întrucât acela citea repede rugăciunile, pentru a avea timp suficient și pentru treburile pe care le aveau de făcut.

Gheronda iubea privegherile de noapte, la care participa cu mare bucurie. Cânta dulce și cu evlavie, chiar dacă nu prea știa muzică. Uneori, în timp ce cânta vreun tropar, glasul i se îneca de evlavie și nu reușea să-l ducă până la capăt. Era un isihast în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă era nevoit să lucreze toată ziua. Odată, un monah i-a propus să plece împreună de la mănăstire, pentru a se retrage singuri la o chilie din Arsanás. Gheronda, deși iubea viața isihastă și anahoretică, nu a acceptat, zicând: «este bună isihia, dar nu pot să las mănăstirea». Era un bun stareț, care aplica mot à mot porunca evanghelică: «cel care vrea să fie primul (egumen), să fie slujitorul tuturor». Făcea tot felul de treburi, de parcă era ultimul muncitor. După slujbă, se îmbrăca cu o rasă veche și se ducea să măture drumul către râu sau să repare țevile de apă. Odată era mult de lucru la țevi și s-au adunat mulți monahi ca să-l ajute. Dar, întrucât munca nu se termina, ceilalți monahi au obosit și au plecat. A rămas numai gheronda, împreună cu epitropul, care au săpat mult ca să găsească fisura. Deși se înnoptase, gheronda nu a plecat de acolo până nu a reparat țevile cu pricina. Abia la ora 1, după miezul nopții s-a întors la chilia sa. Țevile reparate de el în acea noapte funcționează până în ziua de azi.

Gheronda repara și acoperișurile clădirilor mănăstirești, strângea nucile și celelalte fructe, cățărându-se prin copaci până în ultimele zile ale vieții sale. Tot el se ocupa de frământat și făcut prescuri. De asemenea, făcea vin și rachiu singur, sau ajutat de vreun muncitor mirean. De multe ori îl ajuta pe Mítsos bucătarul să care apă, ca să nu mai apeleze la alt monah.

Odată, când trebuia să vină un monah din Bulgaria ca să se închinovieze la mănăstirea Zogràfou, gheronda a luat măgarii și s-a dus la Arsanás să-l aștepte. L-a primit cu multă dragoste și căldură sufletească, i-a sărutat mâna și l-a îmbrățișat. Apoi au mers împreună în Karyés, pentru a-i pune la punct actele, după care au poposit întâi la Conac, unde gheronda gătise dinainte fasole și au mâncat.

În ciuda hărniciei sale, unii monahi îl acuzau că nu face suficiente lucrări la mănăstire. Însă nu putea face mai mult, pentru că mănăstirea nu avea bani, iar numărul monahilor era destul de redus. În orice caz, el se străduia din răsputeri să facă tot ce-i stătea în putință și nu se lăsa copleșit de cele materiale. Unui monah tânăr, care îi propusese anumite planuri pentru progresul material al mănăstirii, i-a răspuns astfel: «sunt bune lucrurile materiale, dar să nu ne lipim de ele».

Era un om care iubea asceza. Deși lucra mult, mânca puțin. Considera că mâncarea trebuie să fie gătită cât mai simplu. Când epitropul i-a propus să mai îmbogățească meniul, gheronda i-a răspuns: «Nu e nevoie. Avem destule mâncăruri. Suntem monahi, deci trebuie să mâncăm cât mai puțin și mai simplu». În orice caz, avea grijă ca niciodată să nu lipsească pâinea. Dacă se întâmpla ca frații responsabili cu Trapeza să uite să-i pună un anumit fel de mâncare, nu le făcea nici o observație și nici nu le cerea nimic. Se mulțumea mereu cu ceea ce mânca în Trapeză. Dacă cineva îi oferea ceva de mâncare în afara Trapezei, chiar și un fruct, nu primea. Niciodată nu a osândit pe nimeni. Nu ieșea nici un cuvânt rău din gura lui. Avea discernământ, noblețe și nu disprețuia pe nimeni.

Toți părinții de la mănăstire fuseseră cel puțin o dată la Ierusalim, însă el nu a mers niciodată. În ultimul an al vieții, i-a spus unui monah referitor la acest subiect: «Când slujesc Sfânta Liturghie e ca și cum aș merge la Ierusalim». Îi iubea pe toți deopotrivă, fie că erau bulgari, greci, ruși, sau de altă naționalitate. Își iubea din tot sufletul patria sa, însă fără să fie naționalist. În perioada când în Bulgaria erau la putere comuniștii, gheronda publica cărți duhovnicești și le trimitea în țara sa, pentru a-i ajuta pe credincioșii de acolo. Deși mănăstirea nu dispunea de mari sume de bani, cheltuise în acest scop trei milioane jumate de drahme.

Într-un timp, Biserica Bulgariei trimitea fircărui monah bulgar din Sfântul Munte câte o sumă de bani. Însă gheronda niciodată nu s-a atins de acei bani. Îi punea deoparte și apoi îi zicea epitropului să-i ia și să-i pună în Biserică. Tot timpul purta haine vechi. Odată însă și-a cumpărat un palton de iarnă. Văzându-l îmbrăcat cu el, un monah l-a întrebat de ce nu i-a cumpărat și lui unul. A doua zi, i l-a dat pe al său, iar el s-a îmbrăcat din nou cu haina lui cea veche. Își spăla singur hainele la mână, cu apă rece, chiar și iarna.

O iubea și cinstea foarte mult pe Maica Domnului. Spunea de multe ori că aceasta, pe când era de trei ani, a urcat singură treptele templului. Deși avea multe cunoștințe, niciodată nu se mândrea cu acest lucru, ci, dimpotrivă: când se apuca de vreun lucru, mai întâi întreba pe careva cum să procedeze, numai ca să-și taie voia proprie. La sinaxele bătrânilor mănăstirii își exprima punctul de vedere, dar nu încerca să și-l impună. Apoi se ruga în taină și, după ce se discutau, la sfârșit se luau hotărârile pe care le propusese el.

Iarna rareori aprindea soba, tocmai pentru a se nevoi în frig. Dacă vroia să se încălzească și era târziu, se ducea la bucătărie și stătea lângă sobă. Întrucât însă era mai mereu obosit, adormea acolo. Mítsos, din repect, stătea lângă el, ca nu cumva să cadă din scaun. Dar, întrucât îi era și lui somn, adormea și el. Niciodată nu s-a întins în pat ca să se odihnească, ci dormea fie pe scaun, fie pe canapea. Vroia să fie mereu pregătit, precum soldatul. Așa l-au găsit într-o zi frații, pe data de 21 noiembrie 1994, după privegherea Vovideniei, stând pe canapea, în timp ce sufletul său curat își luase zborul către curțile cerești, spre Hristos, pe Care L-a iubit de mic și Căruia I-a slujit neîncetat pe întreg parcursul vieții. Pe patul său, părinții au putut găsi un strat gros de praf și păianjeni, semn că nu dormea niciodată în el.

În această viață gheronda Efthýmios nu s-a săturat de somn, nu s-a odihnit îndeajuns. Fie ca Judecătorul cel drept să-l odihnească în fericirea cea veșnică. Cei care l-au cunoscut își aduc aminte cu multă emoție de el ca de un om sfânt.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Sursa: Από την Ασκητική και Ησυχαστική Αγιορείτικη Παράδοση, § Ηγούμενος Ευθύμιος Ζωγραφίτης, (Din Tradiția ascetică și isihastă aghiorită, Egumenul Efthýmios Zografítis), Sfântul Schit «Sfântul Ioan Botezătorul», Μεταμόρφωση Χαλκιδικής, I ediție, Sfântul Munte 2011.