Hrana pustnicilor

Era februarie al anului mântuitor 1910, când harul lui Dumnezeu m-a chemat în acest binecuvântat loc al liniștii și al rugăciunii. Dorința mea era să merg la schitul din Kavsokalývia, unde s-a nevoit consăteanul meu, Cuviosul Akákios, și încă doi frați ieromonahi din părțile mele[1], al căror duhovnic, preacuviosul și evlaviosul Panteleímon, este probabil cel mai în vârstă dintre monahii aghioriți, având 103 ani.

Ajuns în Sfântul Munte cu dorința de a trăi ca ascet, am pornit pe jos din Dáfni spre Kavsokalývia. Trecând însă pe la sfânta mănăstire Dionysíou, unde tocmai era înmormântat, în bună rânduială, un bătrân ierodiacon și impresionat fiind atât de aspectul ascetic al mănăstirii, cât și de frumusețea peisajului natural, am decis să rămân acolo, punându-mi nădejdea în preabunul Dumnezeu și în Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan.

Era Postul Mare când am fost închinoviat la această mănăstire. Mi s-a dat slujirea de a ajuta la treburile din casa de oaspeți a mănăstirii. Pe atunci, schiturile și chiliile erau pline de monahi, iar mănăstirile, cu metocurile lor, erau mai darnice în milostenii. În plus, parastasele nu se făceau separat, astfel încât părinții și pustnicii care veneau în fiecare sâmbătă seară pentru a lua parte la privegheri, beneficiau și de milosteniile panihidelor.

Împins de o simpatie și evlavie firească și fiindu-mi rușine să mă apuc de întrebat, încercam să aflu din cele ce vorbeau și discutau monahii între ei câte ceva referitor la starea lor duhovnicească. Se înserase și din clipă în clipă trebuia să se bată toaca pentru privegherea duminicii a cincea a postului mare. Terminasem de servit obișnuita cafea fraților și vizitatorilor mănăstirii și mă odihneam în kafetzaría[2], așteptând începerea privegherii. Vrând să mă lumineze cu privire la hrana părinților ascetici și să-mi dea un răspuns pentru îndoita mea cârteală – în primul rând, în legătură cu faptul că, fiind tânăr, eram trimis de două ori pe săptămână, dimpreună cu ceilalți frați de vârsta mea, să adun sparanghel sălbatic și, astfel, piedeam sfintele slujbe și, în al doilea rând, nici nu puteam să-l mănânc pentru că era prea amar – preabunul Dumnezeu a rânduit să fiu de față la discuția dintre doi pustnici care se așezaseră pe banca de afară. Primul l-a întrebat pe al doilea cum au petrecut sfântul post până în acea zi, la care acela a răspuns:

– Datorită rugăciunilor voastre și harului lui Hristos, am petrecut bine până acum, mai ales că îl avem aproape pe duhovnicul papa-Matei, care ne face Sfinte Liturghii miercuri și sâmbătă și astfel se împărtășesc frații. De aceea m-a trimis gheronda să aduc prescuri, lumânări și puțin vin și apoi să mă întorc.

– Cu mâncarea cum stați? a întrebat din nou primul.

– Slavă Domnului, anul acesta, din milostivirea lui Dumnezeu, s-a umplut locul de sparanghel sălbatic și nici nu ne-am dat seama când au trecut atâtea zile de post. Căci fierbem în fiecare zi puțin sparanghel cu orez, iar sâmbăta și duminica adăugăm puțin ulei și avem mâncare îndestulată, slăvit să fie numele Domnului.

Auzind acestea, m-am rușinat de mine însumi și îndată m-am vindecat de patima cârtirii, de vreme ce noi la mănăstire numai o dată sau de două ori pe săptămână mâncam din această iarbă și, în plus, aveam și măsline și smochine, pe când cei care trăiesc în pustiu nu au parte de asemenea bucate alese. Conform specialiștilor în plante, «sparanghelul» este o erbacee din categoria plantelor cățărătoare iubitoare de apă, cu gust amar, care are proprietăți diuretice și curăță sângele. Crește în locurile umede ale Sfântului Munte, de la începutul până la sfârșitul lunii martie, și este considerată a fi o adevărată binecuvântare dumnezeiască pentru perioada postului mare. Celui care mănâncă pentru prima oară așa ceva, mai ales fără ulei, așa cum se obișnuiește în Sfântul Munte în zilele de rând ale postului, într-adevăr, i se pare că are un gust otrăvitor și vătămător, pentru că este amar. Însă, în timp, părinții se obișnuiesc cu gustul acestuia, considerându-l chiar folositor și foarte bun de mâncat.

Sursa: Λαυσαϊκόν του Αγίου Όρους, de arhim. Gavriil Dionisiatul († 1983), ed. a II-a, Sfântul Munte 2002.