Ortodoxia, Europa şi Orientul Mijlociu

Ortodoxia, privită din perspectiva ei de comuniune a persoanelor şi a Bisericilor locale autocefale, dă chip şi trăieşte un anume tip de relaţie şi comportament. Este vorba de un mod de existenţă specific şi original, care se sprijină pe o structură teologică şi liturgico-canonică sigură, iar această structură este, în esenţă, singura forţă de coeziune a Bisericilor Ortodoxe. În nici un caz Ortodoxia nu poate fi înţelească ca un cadru de coexistenţă convenţională a Bisericilor naţionale, nici ca omogenitate ideologică şi de principii. Pentru a putea fi evaluate adecvat amploarea duhovnicească a Ortodoxiei şi rolul pe care aceasta poate să îl joace în noile condiţii şi evoluţii istorice, este necesar, cred eu, să aibă loc o succintă trecere în revistă a unor aspecte semnificative în acest sens ale vieţii şi să fie semnalate elementele care îi definesc fizionomia şi îi exprimă ethosul. Este cunoscut faptul că Imperiul Roman creştin unitar a evoluat treptat înspre două dimensiuni de importanţă istorică pentru sinteza şi înţelegerea europeană. Este vorba de creştinătatea apuseană şi de cea răsăriteană.

Creştinătatea apuseană

Apusul creştin a primit cuvântul evanghelic de la Roma, iar în Roma a ajuns predica creştină exprimată în limba greacă. Asta înseamnă că lumea Europei Apusene, încă din clipa configurării sale, a fost influenţată şi şi-a legat existenţa de trei mari dimensiuni duhovniceşti: credinţa creştină, tradiţia greacă şi moştenirea romană. Aceste trei elemente duhovniceşti se împletesc unele cu altele şi, cel puţin în primul mileniu creştin, au funcţionat, mai mult sau mai puţin armonic şi echilibrat. Însă, câtă vreme, iniţial, aceste trei aspecte duhovniceşti care alcătuiesc realitatea europeană şi care constituiau punctele de pornire şi miezul culturii europene, au avut o funcţie sintetizatoare şi, într-un anume sens, au format, prin Biserică, popoarele europene, treptat creştinătatea apuseană a îngenuncheat înaintea sentimentului supremaţiei moştenite de la mentalitatea romană. Complexul de superioritate şi această mentalitate dominantă sunt exprimate elocvent în versul poetului latin Virgiliu: ”unii cred că vor plămădi mai bine ca noi chipuri cu suflu viu, iar alţii vor face din marmură făpturi vii. Mai convingător vor tâlcui alţii cauzele lucrurilor, iar mişcările cerului le vor trasa cu compasul sau ne vor spune când şi cum răsar stelele. Tu, romanule, însă nu uita că ai ca menire să guvernezi neamurile: Asta este arta ta!”. Acestui sentiment de superioritate va trebui să i se atribuie nu doar centralismul religios, primatul papal sau ontologia protestantă atomocentristă, dar şi conştiinţa autorităţii şi îngâmfarea cu care a fost alăptat europeanul occidental.

Creştinătatea răsăriteană

Răsăritul creştin s-a dezvoltat având ca centru Noua Romă, în jurul căreia existau atât Bisericile vechi ale Orientului Mijlociu: Alexandria, Antiohia, Ierusalimul şi Ciprul, cât şi popoarele creştinate ulterior ale Europei Răsăritene. Nu trebuie să uităm că, atât comunităţile creştine vechi ale Răsăritului Mijlociu, cât şi popoarele care au primit botezul creştin de la Constantinopol, au păstrat pe parcursul istoriei acele elemente pe care s-a construit realitatea europeană. Şi, mai presus de toate, şi-au construit istoria având ca temelie comunitatea bisericească unificatoare. Prin conştiinţa lor sinodală, au păstrat concepţia unificatoare a Părinţilor greci, care vedeau Biserica nu ca pe o formă de putere, ci ca pe o familie duhovnicească, și a cărei unitate nu este ceva exterior, vreun element cantitativ sau o particularitate geografică, ci temelia ei este un adevărat neclintit, anume unitatea Duhului. Aici, structura instituţională şi canonică a Bisericii istorice dobândeşte un conţinut harismatic. Bisericile locale alcătuiesc în termeni de egalitate un singur Trup pământesc, care în acelaşi timp este şi multiplu. Ortodoxia există şi trăieşte în multiplicitatea Bisericilor locale pe care le cuprinde. Naţionalismele care au apărut când şi când – inevitabile exagerări omenești – chiar dacă în destule situaţii au tulburat lumea ortodoxă, nu au putut în cele din urmă să altereze conştiinţa sinodală în care s-au format popoarele ortodoxe.

Concepţia obştească care s-a cultivat în lumea ortodoxă, această legătură a păcii, s-a sprijinit pe unitatea de credinţă şi de ethos. Dacă popoarele Europei Apusene s-au mişcat în direcţia dialecticii, a antitezei, am spune, dintre credinţă şi practică, Ortodoxia a opus în chip statornic unitatea vieţii creştine. Unitatea dintre viaţă şi teorie constituie, am putea spune, punerea în practică, la nivel antropologic şi eclezial, a disputelor teologice isihaste ale secolului al XIV-lea. În acele dispute au intrat în conflict două lumi, concepţia occidentală despre lume, care recunoaşte dimensiunea credinţei, pe de o parte, şi dimensiunea realităţii, pe de altă parte, şi conştiinţa răsăriteană asupra unităţii dintre teologie şi viaţă. Persoana centrală în aceste dispute, Sfântul Grigorie Palama, insista asupra unităţii dintre teologie şi viaţă, care este consecinţa unirii ”ipostatice” dintre creat şi necreat în Persoana lui Hristos. Pe această bază a unirii celor două firi in Hristos, Sfântul Grigorie va caracteriza Biserica drept ”societate a îndumnezeirii” şi tot pe baza acestui principiu va vorbi despre ”cuvânt faptic şi despre faptă cuvântătoare”, adaptând cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul, care spunea: ”Frumuseţea înţelepciunii este cunoaşterea faptică sau fapta înţeleaptă”.

Aceste aprecieri teologice ne conduc la anumite observaţii critice, deosebit de însemnate pentru discuţia noastră:

1. Prima observaţie se referă la faptul că Ortodoxia poate să vină cu o nouă „ofertă” în realitatea europeană antagonică: poate veni cu paradigma unităţii şi, în acelaşi timp, a multiplicităţii ei, pe care o manifestă experienţa obştească şi sinodală. Asta înseamnă că Ortodoxia poate să funcţioneze ca factor fecund într-o lume care a conferit o dimensiune metafizică prosperităţii materiale şi căutării perfecţiunii prin progresul ştiinţific şi artistic. Într-o lume caracterizată de autarhie la nivel individual şi colectiv, de subiectivism şi, în general, de primatul ego-ului, Ortodoxia poate să vină cu conştiinţa ei de sine universală şi ecumenică, în care nici unitatea nu este negată de diversitate, nici diversitatea nu perturbă unitatea.
2. A doua observaţie are legătură cu ideea de Europa, ca atare. Este cât se poate de limpede, aşa cum reiese din observaţiile noastre teologice introductive, că Europa Christiana nu se epuizează în graniţele creştinismului occidentalo-european. Popoarele ortodoxe, deşi în parte se află pe tărâm asiatic, sunt în aceeaşi măsură europene, în sensul că au asimilat şi au valorificat cu deosebire elementele care definesc cultura europeană. Astfel, o adevărată integrare europeană nu poate exista fără popoarele ortodoxe, care, deşi sunt limitrofe Orientului, se deosebesc radical de mentalitatea asiatică confuză şi alegorică; spiritul nedefinit şi lipsit de vlagă al concepţiei orientale necreştine despre lume se manifestă printr-o interioritate străină de realismul societăţii creştine.
3. În sfârşit, a treia observaţie se referă mai ales la modul de abordare a Bisericilor Ortodoxe locale, care nu alcătuiesc dimensiuni autonome, ci sunt mădulare vii ale aceluiaşi Trup nedespărţit. Deşi fiecare Biserică locală îşi trasează istoria particulară şi răspunde în chip propriu la provocări şi circumstanţe istorice concrete, totuşi, o abordare autonomă, de tip monistic, ascunde primejdia unei înţelegeri federative a Ortodoxiei. Ortodoxia depăşeşte orice tip de unitate convenţională şi orice autonomizare etnică, ea trăieşte şi promite o societate care este în afara afirmaţiilor fragmentare şi care, desigur, nu se extinde doar asupra unităţii organizaţionale a Bisericilor Ortodoxe locale. Unitatea Ortodoxiei, am putea spune, este în esenţă o perihoreză, o convieţuire duhovnicească, care se realizează pe baza a ceea ce numim ”biserică”, adică adunare, întrunire. Acest lucru va trebui să îl avem permanent în minte atunci când ne referim la acest subiect.

Ortodoxia şi Orientul Mijlociu

Având ca premisă aceste date, este limpede că Ortodoxia din Orientul Mijlociu – subiect la care ne vom referi în continuare – nu este o realitate separată, tăiată de restul lumii ortodoxe, ci expresie a credinţei ortodoxe şi trăire a ethosului ortodox, cultivată într-un mediu al contradicţiilor şi nesiguranţei. Să nu uităm că Orientul Mijlociu este spaţiul geografic în care s-au născut şi în care coexistă până azi cele trei mari religii monoteiste, iudaismul, creştinismul şi islamul. Cea mai mare parte a zonei este multinaţională, pe tot parcursul istoric, a trăit cu mare intensitate diferitele situaţii istorice, prigoane, extremisme de tip naţionalist, confruntări interreligioase, colonialism şi felurite forme de război.

Dar dincolo de această întâlnire a celor trei mari religii, Orientul Mijlociu creştin alcătuieşte, fără exagerare, un mozaic de confesiuni, de biserici de diferite de nuanţe, vechi schisme şi biserici eretice, minorităţi religioase şi micro-grupări paracreştine. De pildă, menţionăm că în Beirut există, în afară de Mitropolia Ortodoxă, Biserica Siro-Iacovită, Biserica Armeană, două comunităţi protestante – produse ale „misiunilor” secolului al XIX-lea – şi şase episcopii romano-catolice: a maroniţilor, a uniţilor, a sirienilor uniţi cu Roma, a armenilor uniţi cu Roma, a haldeilor şi, desigur, comunitatea romano-catolică propriu-zisă, adică cea de rit latin. Aceste comunităţi romano-catolice sunt unite cu Roma, nu însă întotdeauna şi unite între ele. Asta înseamnă că în Beirut există nouă episcopi creştini, plus liderii comunităţilor protestante, ca să nu mai vorbim despre diferitele secte protestante care şi-au găsit teren de acţiune mai ales în ultimii ani. Asemănătoarea este imaginea şi în Damasc, precum şi în alte centre ale Orientului Mijlociu, iar la Ierusalim multiculturalismul este şi mai acut.

Dar nici lumea ortodoxă din Orientul Mijlociu nu este reprezentată de o singură jurisdicţie bisericească. În regiune există trei Patriarhii vechi: Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei şi Patriarhia Ierusalimului, precum şi Biserica Autocefală a Ciprului. Evident, fiecare dintre aceste Biserici îşi are specificitatea, particularităţile, dar şi problemele ei aparte. Din punct de vedere al numărului de credincioşi, aceste Biserici nu reprezintă nişte forţe, ci, dimpotrivă, ar putea fi caracterizate drept mici minorităţi. Însă moştenirea lor istorică, substanţialele contribuţii teologice şi culturale şi, în aceeaşi măsură, experienţa convieţuirii lor cu alte religii le fac să fie cât se poate de demne de luat în consideraţie, de multe ori dovedindu-se forţe de o importanţă hotărâtoare atât în evoluţiile interortodoxe, cât şi în dialogurile intercreştine şi, în genere, în demersul ecumenic.

Coexistenţa creştinilor şi a musulmanilor în Orientul Mijlociu

Coexistenţa politică şi etnică a creştinilor şi a musulmanilor în Orientul Mijlociu este un capitol care nu poate fi trecut cu vederea într-o discuţie despre creştinii acestei regiuni. În genere, în ţările arabe creştinii sunt excluşi din anumite domenii ale activităţii politice, pe baza principiului general că un musulman nu poate, din motive de conştiinţă, să asculte de un creştin. Concepţia musulmană despre lume recunoaşte o singură credinţă corectă, iar statul musulman trebuie să fie condus de principiile Coranului. Dar şi activităţi care nu au un caracter politic sunt adesea dominate de convingerea priorităţii Islamului. Astfel, în Egipt, un creştin nu poate cu uşurinţă să devină profesor de limba arabă, pentru că araba este limba Coranului. Creştinii care doresc să studieze la Facultăţile de Filologie Arabă sunt excluşi într-un fel sau altul şi orientaţi către alte domenii de studiu. Imaginea, desigur, este diferită în Liban, unde prin Convenţia Naţională din 1943 s-a găsit un mod de coexistenţă care reprezintă o situaţie unică de participare a creştinilor la viaţa politică, în termeni de egalitate, de pe poziţii guvernamentale importante. Desigur şi aici, în ciuda coexistenţei, în profunzime se ascunde o concepţie ermetică, care presupune caracterul ireconciliabil şi incompatibil al celor două concepţii despre lume – cea creştină şi cea musulmană. Constrângerea instituţională, culturală şi religioasă în care trăiesc Bisericile Ortodoxe Autocefale ale Orientului Mijlociu, cu excepţia Bisericii Ciprului, funcţionează evident ca factor inhibator pentru o misiune pastorală şi bisericească liberă, însă adesea această situaţie este resimţită şi ca o provocare şi un efort mai încordat de supravieţuire, ca un factor care impune o prezenţă cât mai bine coordonată şi mai puternică pe scena cu adevărat particulară şi complicată a acestei regiuni a lumii.

Patriarhia Alexandriei

Astfel, poziţia Patriarhiei Alexandriei este dificilă din motivele pe care le-am enumerat mai sus şi din pricina nesiguranţei pe care o creează fundamentalismul islamic, dar şi a considerabilei diminuări a elementului elen în Egipt, în urma preluării puterii de către Nasser şi în urma evoluţiilor politice din această ţară. Astăzi, în Egipt, turma creştină este alcătuită din puţinii greci cetăţeni egipteni rămaşi aici şi din ceva mai mulţi arabi. Cu toate acestea, Patriarhia Alexandriei are capacitatea nu doar de a supravieţui, dar şi de a crea un viitor, valorificând noua provocare a vremurilor, şi anume posibilitatea misiunii în continenutul african.

Patriarhia Antiohiei

Patriarhia Antiohiei resimte mai mult decât oricare altă Biserică din regiune nesiguranţa viitorului creştinismului în Orientul Mijlociu. Nesiguranţa aceasta se datorează războiului recent din Liban, dar şi învecinării cu Israelul a ţărilor care fac parte din jurisdicţia acestei Patriarhii. Impresionant este faptul că sentimentul nesiguranţei a lucrat totuşi pozitiv în Patriarhia Antiohiei din două puncte de vedere. În primul rând, a devenit motiv pentru reorganizarea întregii jurisdicţii. S-a depus un serios efort de înnoire a lucrării pastorale prin punerea în valoare a tinerilor clerici, dintre care mulţi au studiat în Grecia. S-a întemeiat Universitatea Ortodoxă de la Balamand, Liban, organizată după modele americane, care dispune de opt Facultăţi de nivel universitar. Întemeierea Universităţii a ridicat moralul ortodocşilor şi a contribuit în parte la stăvilirea valului de imigraţii. În continuare, sentimentul de nesiguranţă a contruibuit la o mai bună organizare a diasporei. Este cunoscut faptul că Patriarhia Antiohiei este o forţă importantă în America Latină încă de la începutul secolului al XX-lea, câtă vreme în America de Nord şi în Europa, prezenţa acesteia nu este deloc neglijabilă, în ultimii ani primind în Biserică mulţi prozeliţi, atât în SUA, cât şi în Anglia.

Patriarhia Ierusalimului

Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului se află astăzi în faţa unei acutizări a problemei complexe şi spinoase a relaţiei dintre ierarhia greacă şi poporul ortodox arab. Adesea, problema este amplificată de diverși factori exteriori, care interpretează după bunul plac datele istorice şi răstălmăcesc sistematic practica pastorală şi lucrarea educaţională şi filantropică, înfăţişând ierarhia Patriarhiei ca pe o putere care exploatează poporul creştin şi îl asupreşte. Desigur, întreaga discuţie despre relaţia dintre ierarhie şi turmă la Ierusalim este legată şi de sfintele locuri de închinare, pe care mulţi le jinduiesc. Un lucru e sigur: în cazul în care aceste locuri de închinare vor ieşi de sub controlul şi răspunderea Frăţiei Sfântului Mormânt, ele vor fi pierdute pentru Ortodoxie. Patriarhia Ierusalimului are nevoie, mai mult decât orice altă Biserică din regiune, de susţinere, iar problemele care apar trebuie abordate cu înţelepciune, cu respect faţă de eclesiologia ortodoxă şi faţă de acest status quo al Ierusalimului.

Biserica Autocefală a Ciprului

Dintre toate Bisericile Ortodoxe din Orientul Mijlociu, Biserica Autocefală a Ciprului stă cel mai bine, atât în privinţa potenţialului uman şi a organizării, cât şi în ceea ce priveşte situaţia economică şi dotarea. Dacă la acestea se adaugă şi faptul că este singura Biserică Ortodoxă din regiune care nu trăieşte în umbra Islamului, se înţelege răspunderea şi rolul la care este chemată şi pe care poate să le exercite în zonă. Dincolo de coeziunea interioară ce caracterizează Biserica cipriotă, Ciprul ca stat a răspuns, în spirit de frăţietate, la nevoile pe care le-au întâmpinat Bisericile Ortodoxe ale Orientului Mijlociu în anii grei ai tensiunilor politice şi ai războiului din Liban. Menţionez acest lucru ca să justific faptul că Bisericile Ortodoxe din zonă cinstesc în mod deosebit şi ţin seama de Biserica Ciprului.

Rolul Ortodoxiei în noua realitate internaţională – Propuneri

O discuţie despre rolul Ortodoxiei în noua realitate internaţională nu se poate epuiza într-o analiză teologică, dealtfel foarte necesară, dar nici într-o simplă informare, oricât de utilă. Abordarea acestui subiect, ca să nu rămână la stadiul de expunere teoretică de date, irealistă şi ineficientă, trebuie însoţită de anumiţi stimuli practici.

Din acest considerent, voi încheia scurta mea comunicare, în multe privinţe fragmentară, cu trei propuneri, cred eu, realiste. Prima este de interes general şi are legătură cu urmărirea pertinentă, serioasă şi atentă a evoluţiei datelor şi a transformărilor din lumea ortodoxă, dar şi cu valorificarea optimă a posibilităţilor popoarelor ortodoxe, astfel încât prezenţa şi cuvântul Ortodoxiei să lucreze ca factor important în societatea mondială care evoluează într-un ritm năvalnic. Cred că există o nevoie  imperioasă de constituire a unui Consiliu care, cu răspundere şi seriozitate, să examineze problemele care privesc în general Ortodoxia. Neîndoielnic, este necesar studiul ocazional şi circumstanţial al diferitelor probleme care se ivesc, dar acest lucrunu este suficient şi, înainte de toate, nu asigură o continuitate. Nu are atât importanţă dacă acest Consiliu are acoperire instituţională sau dacă funcţionează la nivel privat. Important este ca membrii acestuia să aibă în mod real opinii care vin din experienţă, să fie adică nişte cunoscători de profunzime ai Ortodoxiei, ai evoluţiilor inter-creştine şi ale celor generale. Cu respect faţă de eclesiologia ortodoxă, prin comunicări amănunţite şi prin dezbateri care să aibă loc la intervale regulate, un asemenea organism ar putea să aibă un rol de consiliere în orice direcţie şi, în cele din urmă, să devină fundamentul care să ofere coeziune şi coerenţă, evitându-se astfel demersurile de multe ori improvizate sau chiar nechibzuite.

Următoarele două propuneri se referă la realitatea Orientului Mijlociu şi mai ales la consolidarea formării teologice. Într-un spaţiu în care există zeci de Facultăţi Romano-Catolice de Teologie, singura Facultate de Teologie Ortodoxă care funcţionează în regiune este, după cum se ştie, Universitatea din Balamand. Credem că ar fi oportună şi folositoare pentru Orientul Mijlociu repunerea în funcţiune a istoricei Facultăţi de Teologie „Cinstita Cruce” din Ierusalim. Există infrastructura tehnică, iar Patriarhia Ierusalimului este, desigur, favorabilă. Ar fi posibil ca Facultatea de Teologie să funcţioneze la început ca departament al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena, care dispune de posibilităţile necesare, în colaborare şi cu alte instituţii teologice, pentru a prelua o parte semnificativă din răspunderea didactică.

Un proiect asemănător este în desfăşurare şi în Cipru. O echipă de lucru, din care fac şi eu parte, examinează posibilitatea creării în cadrul Universităţii din Cipru a unui Centru Teologic de Studii care să aibă ca obiectiv principal problematica Orientului Mijlociu şi a Misiunii în această zonă. Structura Centrului şi atribuțiile sale exacte sunt chestiuni care se află încă în stadiul examinării. O deosebită importanţă are valorificarea posibilităţilor şi a experienţei pe care le deţine Biserica Ciprului pentru o mai bună studiere şi abordare a problemelor Orientului Mijlociu şi a misiunii ortodoxe, mai ales în continentul african.

Diplomatul francez Jean-Pierre Valognes a elaborat o voluminoasă scriere, punându-i titlul Viaţa şi moartea creştinilor din Orient. Nu găsesc altă expresie mai exactă pentru a încheia această scurtă comunicare. Creştinii, şi anume ortodocşii din Orientul Mijlociu se mişcă de veacuri pe coordonata experienţei imediate a vieţii şi a morţii. Având această experienţă istorică, ei privesc înainte, către al treilea mileniu după Hristos, iar această experienţă le îndreptăţeşte optimismul şi speranţa.