Preotul ca păstor şi terapeut

Concentrându-ne asupra conţinutului practic al aplicaţiilor psihologiei pastorale şi, mai ales, asupra lucrării clericului care este chemat să valorifice aceste date, putem să conchidem asupra următoarelor:

a) Preotul ortodox este, în esenţă şi în primul rând, păstorul şi părintele comunităţii euharistice. Insuflarea şi premisele slujirii sale au ca sursă şi criteriu al dreptei făptuiri – orthopraxia – lucrarea sa de căpătâi, care este ofranda Dumnezeieştii Euharistii şi, ca urmare firească a acesteia, sfinţirea prin Sfintele Taine a fiilor săi în Hristos. În acelaşi timp, este prin excelenţă răspunzător de învăţarea – prin ”faptă” şi ”cuvânt” – a elementelor fundamentale ale credinţei noastre. Scopul central şi fundamental al slujirii sale este acela de a acorda sens eshatologic vieţii poporului lui Dumnezeu – şi anume mântuirea în Hristos.

b) Slujirea socială a turmei sale nu este o lucrare secundară, ci una fundamentală, prin care dragostea lui Dumnezeu se manifestă în chip văzut şi omul se poate împărtăşi de ea. Dacă această lucrare nu ar fi importantă, Biserica primară nu i-ar fi ales pe cei şapte diaconi, nici prezenţa Bisericii în istorie nu s-ar fi slăvit prin atâtea lucrări de filantropie şi de ajutorare a ”celor osteniţi şi împovăraţi”.

c) Datele sociale contemporane impun cercetarea şi exercitarea lucrării sociale pastorale şi în noile aspecte ale filantropiei, precum asistenţa în păstrarea şi redobândirea sănătăţii psihice, mai ales a celor aflaţi în spitale. etc. Rezultatele cercetărilor arată că sprijinul social şi psihologic al celor care suferă trupeşte are o însemnătate capitală pentru redobândirea sănătăţii sau, mai general, pentru înfruntarea eficientă a stresului pe care îl aduce cu sine boala, handicapul şi spitalizarea. Absenţa clericului din aceste spaţii nu doar că înseamnă o abatere de la îndatoririle sale esenţiale (”bolnav am fost şi aţi venit la Mine”), dar lasă şi frontul descoperit pentru lucrarea grupărilor para-religioase care sunt din ce în ce mai active.

d) Slujirea preotului în diferitele domenii de activitate nou-apărute nu este însă întotdeauna acceptată. Este chiar foarte probabil ca diferitele dimensiuni ale prezenţei lui pastorale să nu fie înţelese sau să nu fie cuprinse în interesele conştientizate ale multora dintre cei care primesc sprijinul lui. Efortul de a fi prezent şi de a interveni în multe dintre aceste domenii specializate de slujire, care au fost menţionate mai înainte, impune o prezenţă ”chenotică” a preotului, care este chemat să valorifice orice cunoştinţă dobândită, orice metodă şi tehnică ce îl ajută să se facă ”toate tuturor”, ca să poată să ajute şi ”în orice chip” să mântuiască ”pe unii” (1 Corinteni 9:22).

Toate cele menţionate până aici ne permit să afirmăm că, pentru practica pastorală ortodoxă, provocarea nu o constituie formarea consilierilor pastorali desacralizaţi, după modelul celorlalte confesiuni creştine. Cu atât mai mult nu ar avea sens crearea unei ”caste” de păstori tehnocraţi care să exercite un activism socio-proniator de tip religios.

Ceea ce aşteaptă astăzi Biserica de la psihologia pastorală – dincolo de lucrarea teoretică şi de cercetare a acesteia – este cultivarea şi asigurarea acelor premise, care să întărească autenticitatea identităţii preoţeşti şi care să îmbogăţească cunoştinţele celor ce slujesc Biserica – deopotrivă clerici şi laici – cu acele resurse care pot susţine lucrarea lor, de Dumnezeu încredinţată. Însă, în plus, există astăzi o nevoie vitală de a se institui o bază teoretică şi educaţională, care să consolideze slujirea bisericească prin cadre specializate în pastoraţia bolnavului spitalizat sau a celui aflat în stare critică, precum şi a celor din jurul său, a bolnavului psihic şi a familiei acestuia sau, mai mult încă, a celor care neagă cu convingere existenţa lui Dumnezeu. Aceştia din urmă pot nega identitatea religioasă a preotului. Însă cine însă dintre cei ”osteniţi şi împovăraţi” se poate împotrivi ofrandei dragostei autentice care, prin definiţie, nu are legătură cu scopurile ”misionare” oportuniste ale unui intrus religios în spaţiul spitalului, cine va respinge serviciile de asistenţă ”specializată” din partea unui profesionist al echipei terapeutice?

Trebuie să conştientizăm că majoritatea clericilor nu este alcătuită din oameni harismatici sau cu multă experienţă. Prin urmare, are o însemnătate fundamentală ca în educaţia elementară a preoţilor să se ofere acele cunoştinţe care îi vor feri de abordări greşite, vor preciza limitele până la care pot lucra duhovniceşte în terapia unui om şi de unde se impune să îl trimită la un specialist (medic, psihiatru etc.) şi când un preot specializat într-un anume domeniu (de exemplu, psihiatru sau psihoterapeut) ar putea ajuta mai bine.

În aceeaşi logică şi urmând aceleaşi precizări teoretice, se poate înţelege de asemenea sensul şi utilitatea unor forme de slujire încă mai specializate, precum aceea a preotului care este pregătit profesional şi ca medic, psihiatru, asistent social, psiholog, psihoterapeut etc. şi activează în domeniu. Aceştia din urmă, în afara contribuţiei lor în activitatea de lucru, se pot dovedi preţioşi în dimensiunea practică a lucrării educative a Psihologiei Pastorale, oferind cunoştinţe specializate, experienţă clinică şi practică, precum şi ”bază” şi supraveghere în aplicarea acestor cunoştinţe.

Ceea ce este sigur este faptul că drumul este ascendent şi că problemele teoretice şi practice care trebuie depăşite nu sunt puţine. Terapeutul, care exercită în acelaşi timp două ”profesii” trebuie să aibă deplin limpezite elementele constitutive ale identităţii sale. Doar astfel se pot evita problemele ”tehnice”, precum supra-idealizarea preotului-terapeut de către credincios, căutarea terapiilor miraculoase, care căutare este folosită ca apărare psihologică în psihoterapie, confuzia dintre rolul terapeutic, cel de consiliere şi cel pastoral sau, mai mult încă, apariţia unor probleme duhovniceşti personale din partea terapeutului.

De altfel, răspunderea misionară a Bisericii constituie o îndatorire de căpătâi, iar psihologia pastorală este chemată să valorifice preţioasa moştenire duhovnicească a Tradiţiei Ortodoxe şi să o formuleze, astfel încât să devină utilă şi pentru ştiinţa psihologiei. În comunitatea ştiinţifică internaţională, această problematizare există deja şi în bibliografie se întâlnesc încercări de îmbogăţire a tehnicii de psihoterapie prin date religioase, însă şi prin propuneri de extindere a ”modelului bio-psiho-social” la ”model bio-psiho-socialo-duhovnicesc”. Şi asta, pentru că se constată tot mai mult că teoriile psihoterapeutice nu deţin cunoştinţele necesare pentru a răspunde la nevoile bolnavului care are o credinţă religioasă, lucru pe care adesea reprezentanţii psihologiei l-au ignorat sau au răstălmăcit date antropologice de importanţă vitală care îl caracterizează pe omul care se luptă duhovniceşte.

Aşadar, întrebarea este clară: avem dreptul să fim indiferenţi faţă de semnele vremurilor, faţă de nevoile credincioşilor, de sărăcia duhovnicească a lumii contemporane, de provocarea ştiinţifică şi antropologică şi de aceea a ştiinţelor omului?

Probabil că răspunsul este de la sine înţeles. Vom evita să încheiem acest studiu cu concluzii şi propuneri zgomotoase. După toate cele consemnate până aici, să dăm dreptul fiecăruia să tragă singur concluziile. În loc de concluzii, în loc de epilog, preferăm să cităm cuvântul prorocesc al Mitropolitului Calcedonului, kir Melíton. Probabil că reprezintă un criteriu satisfăcător pentru direcţia pe care trebuie să se mişte concluziile şi pentru căile pe care le deschide problematizarea pastorală, pastoral-psihologică şi psihologică pe care am încercat să o înfăţişăm în această lucrare:

”Ziua de ieri a trecut de mult. Nici ziua de azi nu o mai trăim. Ne-a ajuns ziua de mâine. Sunt deznădăjduite bătăile în uşa Bisericii. V-am auzit. Şi ne-am trezit. Şi venim către voi. Dacă nu ne ridicăm, ca Biserică, către realitatea lui Dumnezeu şi dacă nu ne coborâm către realitatea chipului Său, a omului şi a lumii Lui, aşa cum este ea în acest moment, nu vom mai fi Biserică, vom fi o realitate glorioasă, minunată chiar, istorică, dar doar o simplă trecut-ologie. Câtă vreme, de fapt, Biserica este viaţă, ea este totdeauna ziua de azi în dimensiunea fără sfârşit a veşniciei”.

Dilema legată de subiectul pe care l-am dezvoltat în acest studiu se dovedeşte a fi simplă şi clară: Avem, aşadar, dreptul de a rămâne încremeniţi într-o mentalitate potrivit căreia ”animaţi de un pseudo-angelism, respingem fără discuţie lumea, eşuând în negaţie şi închistare socială, fără cea mai mică dispoziţie de slujire şi mărturisire”? Această atitudine nu va fi, ”nici mai mult sau mai puţin, decât o abatere de la misiune, care este respiraţia Bisericii”. Sau, oare, a sosit deja vremea să îndrăznim deschiderea, valorificând în mod ortodox ştiinţa psihologiei pastorale şi efortul şi cunoştinţele terapeuţilor clerici specializaţi? De altfel, mulţi dintre aceştia deja slujesc cu tenacitate în domenii dificile de mare răspundere, aşteptând acceptarea şi înţelegerea din partea Bisericii a nevoilor pastorale pe care le slujesc, aşa încât, animată de modelul instituţionalizării diaconilor în Biserica primară, să purceadă şi astăzi la paşi asemănători.

Sursa: Părintele Adamántios Avgoustídis, ”Păstor şi terapeut”, editura Akrítas, pp.108-114.