Şcoala din Alexandria

În luna ianuarie Biserica noastră cinsteşte mai mulţi Sfinţi care, într-un fel sau altul, sunt legaţi de Şcoala din Alexandria, cea atât de strălucită duhovniceşte: Athanasie, Chiril, Antonie, Macarie şi alţii. De aceea, ar merita să facem o scurtă retrospectivă a vestitei şcoli a acestui oraş în care au învăţat şi au predat însemnate personalităţi ale Bisericii noastre.

Iniţial, a fost întemeiată ca şcoală catehetică pentru cei care doreau să devină membri ai Bisericii. Începuturile acesteia trimit la a doua jumătate a secolului al II-lea (înainte de anul 180). Există mărturii că încă de pe atunci avea ca dascăli teologi alexandrini corifei, precum Pantaenus, Clement şi Origen.

Cercetarea contemporană a ajuns la concluzia că până în epoca lui Origen (primele decenii ale secolului al III-lea), şcoala a funcţionat ca loc al cercetărilor filosofice libere ale intelectualilor creştini, o şcoală cumva asemănătoare celei a Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful din Roma (+165) sau altor şcoli catehetice, precum cele gnostice din Roma şi Alexandria. Potrivit acestei păreri, Origen a fost cel care a întărit caracterul catehetic al şcolii şi a integrat-o în administraţia bisericească locală. Există şi o concepţie potrivit căreia şcoala ar fi avut de la început caracter catehetic, fiind întemeiată de creştinii iudei din Alexandria. De altfel, în acelaşi oraş exista o comunitate iudaică înfloritoare, al cărei minunat rod a fost traducerea în greacă a Vechiului Testament (cunoscuta traducere a ”celor şaptezeci”, Septuaginta), iar cel mai vestit reprezentant al ei a fost Filon Iudeul sau Alexandrinul. Există date care pledează pentru existenţa unui dialog esoteric între comunitatea creştinilor dintre iudei şi o alta care era mai deschisă faţă de influenţe teologice de provenienţă ne-alexandrină (din Asia Mică sau Palestina).

Profesorii care predau în această şcoală se pare că deţineau o vastă cultură, atât teologică, cât şi laică. Acest lucru era însă inevitabil, pentru că şcoala era nevoită, prin forţa lucrurilor, să dialogheze direct cu intelectualitatea elenistă din acea epocă, care în mare parte îşi avea reşedinţa în acelaşi oraş: să nu uităm că Alexandria, cu vestita ei bibliotecă, cu universitatea, muzeul şi alte aşezăminte de învăţământ, a reprezentat un mare centru spiritual al gândirii eleniste. Curentul filosofic dominant în epoca respectivă, neoplatonismul, a fost exprimat de Plotin, o altă odraslă spirituală a Alexandriei (a studiat în Alexandria).

În paralel, acelaşi oraş a rămas cunoscut şi ca focar al multor şi importante erezii care au tulburat Biserica primară. Gnostici (Vasileídis, Valentinos), Arie, Dioscur şi-au dezvoltat ereziile în acelaşi oraş şi responsabilitatea de a oferi un răspuns bisericesc acestora a căzut în primul rând pe seama Şcolii din Alexandria.

Să nu uităm însă că însăşi Biserica Alexandriei avea o mare autoritate ce şi-a pus amprenta pe realităţile bisericeşti ale primelor veacuri creştine. Având la cârmă ierarhi capabili, o remarcabilă organizare internă şi o însemnată putere economică, nu ezita nici chiar să-şi exprime dezacordul faţă de Biserica Constantinopolului, prevalând în disputele teologice dintre cele două biserici locale (Theofil faţă de Ioan Gură de Aur, Chiril faţă de Nestorie).

În esenţă este vorba de primul oraş care a dobândit un caracter pur bisericesc, faima Alexandriei nerămânând legată doar de numele întemeietorului ei, Alexandru cel Mare. Mulţi dintre profesori erau laici, iar mulţi dintre episcopi studiaseră pe băncile acesteia. Personalul didactic era numit de însuşi Patriarhul Alexandriei, fapt care dovedeşte însemnătatea pe care Biserica o atribuia funcţionării acesteia. Acest interes este vădit şi prin susţinerea economică pe care Biserica alexandrină îl acorda şcolii ei.

Mărturiile istorice converg în a susţine că şcoala nu era adăpostită de o singură clădire, ci era răspândită în mai multe. De asemenea, se vede că în anumite perioade, cursurile se împărţeau în două cicluri, pentru începători şi pentru avansaţi. În general, se deduce că ciclul de studii dura cinci ani. În programul de studii erau cuprinse următoarele discipline: introducere în filozofie, cunoştinţe ştiinţifice (matematică, astronomie, fizică, dialectică, filozofie) şi teologie (studii scripturistice şi sistematice). Încă din epoca lui Pantaenus, numele Şcolii din Alexandria este legat de o amplă operă editorială şi de cercetare.

Mutarea lui Origen în Cezareea Palestinei (216) şi înfiinţarea acolo a unei şcoli de către acesta a contribuit la transmiterea spiritului alexandrin în Ţara Sfântă învecinată. O altă caracteristică a şcolii a fost aceea că nu avea caracter confesional, pentru că primea printre elevii săi şi păgâni, eretici. De asemenea şi femeile aveau dreptul să o frecventeze – toate acestea arată prestigiul excepţional şi dinamismul acesteia.

Printre numele celor care au studiat pe băncile şcolii sau doar au frecventat-o o anume perioadă întâlnim cele mai importante personalităţi din epoca respectivă, precum Clement al Alexandriei, Origen, Alexandru al Ierusalimului, Ambrozie al Alexandriei, Iraklás, Dionisie Alexandrinul, Iuliu Africanul, Pamfilos, Piérios, Athanasie cel Mare, Chiril al Alexandriei, Didim cel Orb, Grigorie Theologul, Vasilie cel Mare, Paladie, Ieronim, Rufin, Serapion, Isidor Pelusiotul şi alţii. Despre mulţi, de pildă despre Arie, nu există mărturii clare că au trecut prin această şcoală, dar acest lucru se deduce din informaţii mai generale.

Prestigiul şcolii – care a fost şi ea un produs al timpului – a scăzut treptat. Câtă vreme apogeul şcolii este plasat în secolul al III-lea, de pe la mijlocul secolului al V-lea începe să i se apropie sfârşitul. Potrivit anumitor cercetători, această decădere este posibil să fie legată de evoluţia disputelor monofizite din epocă. Cu toate acestea, duhul pe care l-a lăsat moştenire a continuat să existe, de vreme ce nu au dispărut din oraşul Alexandriei nici personalităţile duhovniceşti importante, nici grupările active de intelectuali şi teologi, precum philóponoi (sârguincioşii) sau spoudaíoi (cei eminenţi), care sunt atestaţi chiar până în secolul al VII-lea.

În ce priveşte caracterul teologic al Şcolii din Alexandria, anume curentul teologic pe care l-a promovat, particularitatea ei cea mai pregnantă este folosirea metodei alegorice în tâlcuirea Sfintei Scripturi. Prin această metodă se subliniază în primul rând valoarea duhovnicească a textului sacru, deşi aici se cuvine să precizăm că Origen a abuzat de metoda alegorică. Dimpotrivă, cealaltă mare şcoală contemporană ei, Şcoala din Antiohia, s-a orientat mai ales către metoda ermineutică numită istorico-filosofică. De asemenea, Şcoala din Alexandria folosea cunoştinţele culturii seculare în studiile şi scrierile sale, care aveau un profund caracter apologetic.

Vrednic de luat în seamă, de asemenea, este şi felul în care gândirea alexandrină foloseşte noţiunea de lógos (cuvânt). În mod vădit influenţată de scrierile lui Filon, dar şi de spiritul elenist mai larg (Heraclit), literatura alexandrină a dezvoltat această noţiune în cadrul concepţiei generale despre dumnezeiasca iconomie în mântuirea omului: atât ca pregătire pentru mântuirea realizată în Hristos, cât şi ca instrument al exprimării credinţei, lógos-ul (cuvântul) uman, în general, este înţeles ca factor al consimţământului uman la mântuire. În acelaşi timp, în ce priveşte mântuirea, este preferată noţiunea de răscumpărare firească (physikí apolýtrosi), câtă vreme gândirea antiohiană se orientează mai ales către latura morală a acesteia. Adevărul este că folosirea lógos-ului a fost abordată diferit de către diferiţii reprezentanţi ai şcolii. La unii, folosirea termenului a fost problematică din punct de vedere dogmatic, deoarece a condus la păreri eretice, câtă vreme alţii l-au prelucrat aşa încât să formuleze dogma corectă a Bisericii.

Probabil că datorită diferitelor influenţe ale mediului (neo)platonic, scrierile alexandrine prezintă o intensă nuanţă platonică şi o predilecţie mai generală pentru folosirea metodelor filozofice. Preferinţa pentru interpretarea alegorică, de pildă, reflectă spiritualismul platonic.