Sfinţii Noi-Mucenici Hrístos preotul şi Panágos

Sfinţii Noi-Mucenici Hrístos preotul şi Panágos au mărturisit în Gastoúni [La Gastogne, numele primit de la ocupanţii veneţieni], în martie 1716.

În anul 1685, veneţienii au ocupat Peloponezul, pe care până atunci îl stăpâneau turcii şi l-au ţinut în puterea lor până în 1715. În tot acest răstimp, locuitorii ortodocşi a Peloponesului au respirat aerul unei anume libertăţi şi au putut construi biserici și mănăstiri; de asemenea, mulţi dintre cei care trecuseră la Islam din cauza presiunilor turcilor, s-au întors la Biserică. Printre aceştia se numărau şi părinţii celor doi Noi-Mucenici despre care vorbim. Preotul Hrístos provenea din Andravída, era preot de mir, avea copii, iar Panágos era de loc din Gastoúni, din marea familie Sisínis. Era un om cultivat, evlavios şi foarte ager la minte şi care fusese ales în mod repetat de compatrioţii lui ca reprezentant al lor în administraţia veneţiană, ca Provveditore, cum se numea în limba italiană, responsabil cu chestiunile legate de politica economică şi de justiție.

În 1715, turcii au recucerit Peloponesul, aşa că unii locuitori au fugit cu veneţienii, iar alţii sau ascuns în munţi, ca să evite cruzimile şi execuţiile turcilor. Jale, plângere şi tânguire se auzeau în tot Peloponesul, măceluri, jafuri, înjosiri, înrobiri, în toată regiunea. Pe atunci, turcii au dat un ordin care cerea următoarele: toţi cei care trecuseră la Islam şi care pe durata stăpânirii veneţiene se întorseseră la creştinism, trebuia fie să se întoarcă la Islam, fie să fie omorâţi. Astfel, mulţi locuitori, dintre care şi cei din regiuni Gastoúni, au fost arestaţi, aruncaţi în închisori, și erau atât de mulţi, încât umpluseră până şi subsolurile şi grajdurile administraţiei turce. O întreagă populaţie a fost ucisă pentru că nu vroia să treacă la Islam, după cuvântul noului ordin. Între aceştia sunt şi cei doi Sfinţi Noi-Mucenici şi un tânăr pe nume Kanéllos.

Primul dintre cei doi noi-mucenici, Panágos, pentru că era conducător, personalitate de frunte printre romei[1], a fost mai întâi abordat de către turci cu prietenie şi cu viclenie, încercând să-l înduplece să treacă la Islam, aşa cum „înţelepţeşte” făcuseră şi părinţii lui.

Sfântul, deşi încă nu îşi revenise după o boală grea pe care o suferise, a aranjat să se înfăţişeze paşei. După multă rugăciune, cu duh de smerenie şi zdrobire a inimii, a venit înaintea acestuia. Atunci, acela a început să îl înspăimânte şi să îl ameninţe cu pedepse cumplite şi cu moartea. Sfântul, cu înţelepciune şi îndrăzneală, i-a răspuns:

 „Află, ighemoane, că de la naşterea mea sunt creştin şi rob al lui Hristos şi de atunci de când am înţeles adevărul credinţei, mă bucur şi mă laud pentru această bogăţie. Iar pe ale tale le socotesc mincinoase, precum şi pe acela pe care voi îl socotiţi proroc al lui Dumnezeu şi apostol, toate le consider ca pe nişte basme pe care le spun femeile copiilor mici. Hristos, înşelaţilor, este singurul Dumnezeu, Cel Care a creat cerul, pământul, marea, toate cele văzute şi nevăzute, El l-a plăsmuit pe om şi l-a aşezat domn al raiului. El S-a născut om desăvârşit din Fecioara şi Născătoarea de Dumnezeu, Maria, din pricina căderii lui Adam şi S-a răstignit şi S-a îngropat şi a înviat şi S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. De aceea şi cele despre care prorocii vechi şi adevăraţi au scris şi au spus, luminaţi fiind de Duhul Sfânt, s-au împlinit în Iisus Hristos. Şi alt proroc nu s-a mai arătat, nici nu a mai fost nevoie să se arate, nici nu va mai fi nevoie. Mohamed, pe care voi îl numiţi proroc, este mincinos, înşelător, escroc şi înainte-mergător al antihristului. Nu vă înşelaţi, nu vă orbiţi de bunăvoie şi nu îi atrageţi şi pe alţii în aceeaşi pierzanie”.

După toate aceste spuse, a fost condamnat la moartea prin decapitare. Îndată ce Sfântul a aflat aceasta, a pornit singur către locul execuţiei, unde, după ce s-a rugat, a fost decapitat pe 2 martie 1716.

Cinstitele lui moaşte au rămas trei zile şi trei nopţi expuse la locul execuţiei, ca să fie devorat de păsări şi câini. Dar nimic nu s-a apropiat de el. Mai mult, ca să îl facă mai atrăgător pentru animale, turcii i-au fript capul şi l-au aruncat în locul execuţiei, dar iarăşi nu s-a întâmplat nimic. Aşa că au îngăduit creştinilor să îi facă îngroparea, care s-a săvârşit în Sfântul Altar al vechii bisericii a Sfântului Nicolae din Gastoúni.

Cât despre Sfântul Sfinţitul Mucenic Hrístos, după ce l-au condus la paşă, încercau la început, în chip viclean, să îl convingă să se lepede de Hristos, punându-i înainte vârsta lui tânără, pe soţia lui şi pe cei doi prunci. I-au propus bani, ranguri, dar şi desfătările în paradisul materialnic al Islamului. Sfântul le-a răspuns cu mult curaj, contrazicându-le argumentele despre paradisul materialnic. Pentru că, dacă sufletul are nevoi materialnice, înseamnă şi că este muritor. Iar cât priveşte familia lui, a spus, o încredinţează lui Dumnezeu Care va avea grijă de ea. Iar cât priveşte bunurile materialnice, le socoteşte nimic înaintea vieţii veşnice.

După această mărturisire, paşa a poruncit să îl bată şi să îl arunce în temniţă. A rămas închis destule zile. Îl vizitau adesea soţia lui şi copiii. El însă s-a primejduit duhovniceşte din pricina acestor vizite, pentru că soţia lui a încercat să îl convingă să se lepede de Hristos, înfăţişându-i viitorul sumbru care ar fi urmat pentru familie după moartea sa. De asemenea, folosind şi argumentul că Hristos le iartă pe toate şi că va putea să se lepede de Hristos, iar apoi să se pocăiască. Şi, cu adevărat, cuvintele soţiei lui l-au zdruncinat atât de tare, încât se hotărâse ca a doua zi să se lepede de Hristos. Ce s-a întâmplat însă? Paşa i-a chemat pe toţi preoţii din regiune şi le-a cerut să îi denunţe pe cei pe care îi ştiau că fuseseră musulmani şi se întorseseră la creştinism. Aceia însă au răspuns că nu ştiu pe nimeni. Aşa că paşa i-a închis pe toţi în închisoare. Acolo, în închisoare, l-au întâlnit pe Sfinţitul Mucenic şi au aflat de hotărârea lui de a se lepăda a doua zi.

La început, auzind cuvântul mustrător şi încurajator al celui mai mare dintre ei, care se adresa preoţilor, s-a pocăit. Apoi, a fost întărit duhovniceşte de fraţii clerici, care i-au amintit de Sfinţii Mucenici, de deşertăciunea celor omeneşti, dar şi de viaţa veşnică. A doua zi, cu multă bucurie, turcii l-au condus la judecată, aşteptând lepădarea lui oficială de Hristos. În loc de asta, Sfântul le-a vorbit cu mult curaj şi cu mare îndrăzneală:

 „Anatema vouă şi acelui înşelat care v-a învăţat o asemenea înşelăciune şi care cu legile lui v-a făcut mai răi şi decât porcii! Înşelătorie în care era cât pe ce să cad şi eu. Dar mulţumesc Hristosului meu, care nu m-a lăsat să pier şi mi-a trimis îndrumători ai mântuirii, care m-au condus la buna credinţa”.

Privind către ceruri, a zis: “Să nu fie, Hristoase al meu, să mă lepăd de Tine!”. Iar turcilor le-a spus: „Ce staţi, înşelaţilor? Ce întârziaţi? Creştin sunt şi creştin am fost şi lui Hristos mă închin, dimpreună şi Tatălui şi Duhului Sfânt”.

Urmarea a fost că şi pe acesta l-au osândit la moartea prin decapitare. Rugându-se a fost condus la locul de execuţie, pe 9 martie. Singur a îngenuncheat şi şi-a aplecat capul. Prima sabie pe care a folosit-o călăul, deşi era ascuţită, s-a rupt. A doua s-a frânt precum un creion. Până la urmă l-a înjunghiat cu cuţitul, ca pe un miel.

Cinstitele lui moaşte, după ce au fost lăsate trei zile şi trei nopţi la locul execuţiei, au fost date creştinilor spre îngropare, care l-au îngropat cu cinste în acelaşi mormânt ca şi pe Noul-Mucenic Panágos.

Sfinţii sunt cinstiţi pe 9 martie, iar slujba lor se cântă împreună cu a celor 40 de Mucenici.