Viaţa în Biserică / Postul Mare
Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

Stadionul virtuţilor s-a deschis!

26 March 2013

Cu siguranţă nu tăgăduim adevărul, dacă spunem că ceea ce, ca stare lăuntrică comună – mai intensă în acest moment – domneşte în sufletele noastre este o vie aşteptare a Postului celui Mare. Există înaintea noastră o întreagă perioadă plină de provocări duhovniceşti şi prilejuri a căror fructificare a devenit o nevoie a sufletului nostru. Cu toţii înţelegem cât de mare nevoie avem să urcăm puţin către cele de sus, ca viaţa noastră să se schimbe cumva, să se preschimbe şi să se lase pătrunsă de harul lui Dumnezeu într-un chip simţit şi cu adevărat roditor. Există în sufletul fiecăruia dintre noi instalat dorul şi aşteptarea dumnezeiască şi sfântă pentru ceva mai înalt, pentru ceva… altceva, pentru ceva mai duhovnicesc şi mai esenţial în viaţa noastră. Ne aflăm, aşadar, chiar înaintea porţilor acestei binecuvântate perioade care este şi cea mai frumoasă a anului liturgic, cea mai cucernică, mai bogată în prilejuri şi şanse duhovniceşti. Deja atmosfera ei liturgică a devenit mai cu zdrobire a inimii chiar şi în cele exterioare: iluminarea bisericii scade, culorile veşmintelor sunt mai întunecate şi astfel fiecare dintre noi se adună mai mult întru sine. Se schimbă şi caracterul slujbelor: cunoscutele Dumnezeieşti Liturghii zilnice au dat locul liturghiilor excepţionale ale Darurilor Mai-înainte Sfinţite, în fiecare miercuri şi vineri. În plus, există Vecerniile Cucernice, Imnul Acatist, Pavecerniţele Mari, Canonul cel Mare, caracterul particular al fiecărei dintre aceste sărbători care ne stau înainte ş.a.m.d. Şi toate acestea au în comun postul aspru, care alcătuieşte pecetea identităţii acestei perioade. Cum, aşadar, am putea, acum, să ajutăm puţin sufletul nostru, care este rigid şi închis, să-l facem cumva să se deschidă, să devină mai flexibil şi mai agil în cele duhovniceşti şi să poată pune în practică ceea ce are doar ca vis, ca dor şi aşteptare, ca să uşureze intrarea harului şi a binecuvântării lui Dumnezeu şi să se vădească şi oarecare rod în viaţa noastră? Multe s-ar putea spune. Să ne oprim însă în seara aceasta asupra a patru însuşiri de căpătâi, care reies din această Duminică a Lăsatului Sec de Brânză şi care transpar din conţinutul troparelor pe care le-am auzit azi dimineaţă şi în această seară la Vecernia Iertării.

Primul aspect este lupta. Sufletul nostru are nevoie de hotărâre pentru luptă, de ieşire din lejeritate şi facil, de un efort mai viu, de nevoinţă. Se cuvine omului să facă tot ce poate, ceva mai mult decât ceea ce crede el că poate. Să îşi încordeze puterile dincolo de limitele sale cunoscute. Să fie în stare să îşi propună ca ţintă tocmai ce are nevoie sufletul său. Spunea dimineaţă un tropar al Laudelor: ”Stadionul virtuţilor s-a deschis”. Se referă la un stadion al virtuţilor şi al luptelor care deja s-a deschis şi îndeamnă pe oricine doreşte să intre în el fără amânări: ”cei ce vroiţi intraţi, ca să vă nevoiţi”. Şi mai jos se spune ”să ne luptăm împotrivă”, care exprimă cugetul luptător cu care trebuie să răspundem la atacurile pe care le primim, ca să putem, aşa cum se spune mai departe, într-armaţi cu armele virtuţilor, să înaintăm cu biruinţă în această luptă.

Echipamentul de luptă al acestor zile are drept platoşă rugăciunea, drept coif, milostenia şi drept sabie, postul. Imnograful foloseşte limbajul de război, fapt care nu se datorează unei circumstanţe filologice oarecare sau unui artificiu stilistic, ci faptului că urmăreşte să descrie cugetul luptător la care este chemat fiecare credincios ca să se arunce la lupta cea duhovnicească din stadionul Postului Mare. Este foarte important ca în fiecare zi, în fiecare clipă să poată fiecare dintre noi să se pună în faţa lui Dumnezeu şi să se mărturisească Lui, bine discernând în adâncul sufletului său scăderile, neputinţele, patimile împotriva cărora va trebui să se lupte. Spunea, iarăşi, un tropar că bun este postul ”de mâncăruri”, dar ”adevăratul post este înstrăinarea de răutăţi”, lucru care înseamnă că, în paralel cu lupta postului, trebuie să ducem şi o luptă mai adevărată, cu patimile noastre. Şi cu toţii avem patimi! Patimi ascunse, pe care nu vrem să le mărturisim nici măcar nouă înşine, patimi şi slăbiciuni care ne chinuiesc sufletul şi care îl ţin legat, interzicându-i să se elibereze şi să zboare mai sus de lumea în care se află.

Aşadar, primul lucru la care cheamă Biserica este să ne identificăm slăbiciunile, scăderile, şi prin împreună-lucrarea şi ajutorul duhovnicilor noştri, în momentele noastre de linişte sufletească, să îşi dibuiască fiecare propria patimă – nu pe aceea a aproapelui său, de care însuşi acesta doreşte să se elibereze –, ci propria noastră slăbiciune, propria noastră lucrare, propriul nostru păcat, acel păcat care refuză să se mărturisească chiar şi propriului nostru sine. Aşadar, mare este prilejul pe care ni-l oferă postul. Prin post, Biserica ne introduce într-o luptă împotriva firii noastre, pentru că, de pildă, cu toţii avem pronirea spre lăcomie, avem cu toţii furii lăuntrice care se exprimă prin trupul nostru. Foarte adânc înfipte, care în fapt prind în cursă voinţa, o paralizează şi înăbuşă libertatea noastră. Acesta este motivul pentru care postul este atât de bine înrădăcinat în viaţa, în tradiţia şi experienţa Bisericii noastre. Iată, aşadar, un bun prilej de a începe lupta acestei perioade pornind de la post, de la ceva care este poate exterior, dar în acelaşi timp atât de important.

Al doilea aspect asupra căruia trebuie să ne oprim îl putem prelua de la cuvântul care defineşte Vecernia Iertării, anume iertarea. Ceea ce Biserica cere de la noi este o dublă iertare: iertare de la fraţi şi de la Dumnezeu. Ce înseamnă ”iertare” [gr. sygchórisi]? ”Iertare” înseamnă să deschidem uşa sufletului nostru, ca să fie găzduit în spaţiul acestuia semenul nostru, vecinul nostru, ruda noastră, femeia sau bărbatul nostru, copiii noştri, fraţii noştri, semenii noştri – cel care este în preajma noastră şi care, eventual, ne provoacă o problemă oarecare în relaţia cu el. Este atât de greu de multe ori să avem nobleţea de a cere noi înşine iertare! Fie vom avea curajul să primim cererea de iertare de la altul şi ştergem astfel ceea ce ne desparte, ceea ce ne amărăşte, ceea ce ne face nu doar să nu îl simţim pe aproapele nostru ca frate, dar nici să îl simţim ca semen al nostru. ”Syn-chóresi”, acest ”syn-” înseamnă ”împreună”. Această luptă trebuie să o dăm, după cum ne spune Biserica noastră, dintr-o viaţă de împăcare [gr. symfilíosi] – şi aici există acest ”syn-”, acest „împreună”. Iertarea conduce la împăcare, împăcarea la înfrăţire, înfrăţirea la împreună-mergere, la împreună-nevoire, şi, în cele din urmă, la ceea ce Apostolul Pavel descrie, anume la binecuvântata stare de a deveni „con-sufleteşti”, ”ca să gândiţi la fel” (Filipeni 2:2), ”nevoindu-vă împreună într-un suflet” (Filipeni 1:27); să fim uniţi ca un suflet, având un cuget comun, uniţi în Persoana lui Hristos şi în dragostea pe care El ne-a învăţat-o şi ne-a însuflat-o. Ce cuvinte frumoase! ”Iertare”, ”împăcare”, ”înfrăţire”, ”împreună-purcedere”, ”împreună-nevoire” şi a fi cu toţii „consufleteşti”, „de-un cuget” şi, mai mult încă, „de-un suflet”, ca un singur suflet, uniţi întru numele lui Hristos.

Există însă şi altă scară de sfinţire şi mântuire, care rezultă dintr-o altă iertare, din iertarea noastră de către Dumnezeu, este pocăinţa despre care vorbeau troparele. Câte fapte nu am săvârşit care ne îndepărtează de El! Câte nu am săvârşit care ne fac dificilă simţirea prezenţei Lui în viaţa noastră! Noi suntem de vină, care stârnim ceaţa patimilor noastre, noi suntem de vină care avem această stare tulbure a neputinţelor noastre. Pericopele evanghelice ale ultimelor trei Duminici, prima – a Vameşului şi a Fariseului, a doua – a Fiului Risipitor şi a treia – a Judecăţii, au între ele un punct comun: prezintă păcatul ca păcat în primul rând înaintea lui Dumnezeu.

Îl vedem pe vameş că merge în biserică pentru a cere iertare şi se adresează lui Dumnezeu, spunând: ”Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18:13). Câtă vreme, ca unul ce era vameş, a păcătuit înainte semenilor săi, iertare cere întâi de toate de la Dumnezeu, în Templu. Dar şi Fiul Risipitor: ”am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Luca 15:21), spune către tatăl său – primul înaintea căruia am greşit nu eşti tu, tată al meu, căruia ţi-am cheltuit averea, ci este Dumnezeu, Căruia I-am pângărit chipul, i-am întinat şi i-am necinstit cinstitul chip cu care a împodobit existenţa şi ipostasul meu. Şi în a treia parabolă, parabola Judecăţii, Îl vedem pe Însuşi Dumnezeu spunând: ”flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau” (Matei 25:42) – ceea ce nu aţi făcut semenului vostru, Mie nu Mi-aţi făcut – în persoana fratelui sunt Eu, aşadar, păcatul vostru este un păcat care pe Mine Mă priveşte. Şi păcatele noastre, iubiţii mei fraţi, care au ca temei egoismul şi iubirea de sine, iubirea de plăcere, iubirea de arginţi, materialismul, miopia noastră duhovnicească, sunt păcate lăuntrice, păcate pe care le trăim în lăuntrul nostru şi devorează toate cele ale mântuirii. Sunt păcate care distrug şi macină relaţiile cu semenii noştri şi cu fraţii noştri. Alcătuiesc toate împreună păcatul cel unic pe care îl săvârşim înaintea lui Dumnezeu, care ne-a pus pecetea chipului Său şi ne-a dat posibilitatea de a ajunge prin harul Lui la asemănarea cu El. Iar noi am înnegrit şi chipul, şi asemănarea. Astfel, trăim în această stare animalică a cotidianului nostru. Nu se transfigurează sinele nostru, nu renaşte, nu trăieşte cumva mai duhovniceşte, nu lucrează ca rudă a adevăratului Dumnezeu. Stăm înaintea lui Dumnezeu şi cerem această a doua iertare. După ce ne împăcăm cu fraţii noştri, cu cei de aproape ai noştri şi simţim puţin că au fost dărâmate zidurile care ne despart, înaintăm către altă împăcare, împăcarea cu Persoana Dumnezeului şi Tatălui nostru. Această împăcare, această iertare Îl aşează pe Dumnezeu în spaţiul sufletului nostru. Astfel, încep să se arate amprentele adevărului Său revelat în inima noastră, să se exprime acele ”suspinuri negrăite” lăuntrice, duhovniceşti, ale prezenţei Lui. Astfel, intră harul Lui în suflet, se împărtăşeşte omul de firea Lui umană îndumnezeită şi Faţa Lui ni se face văzută. Există alte două ”syn”-uri, alte „împreună-” ale ”iertării”, adică ale împreună-sălăşluirii. Se spune în cartea Deuteronomilor (şi este descris acest lucru în amănunt de către Sfântul Nicodim) cum în această luptă pe care o dăm, cerem şi avem nevoie de împreună-pătimirea lui Dumnezeu Însuşi. Propria noastră cerere de iertare de la El Îl face pe El ”împreună-luptător” cu noi (vezi Deut. 1:3), Îi dăm astfel voie să lupte pentru noi şi să ducă la bun sfârşit lupta noastră. Şi încă mai mult, avem nevoie să devenim ”împreună-mergători” cu El. Nu să meargă Dumnezeu împreună cu noi în lupta noastră – acesta este „syn-ul”, acel „împreună”, precedent – , ci să împreună-mergem noi cu El pe drumul şi calea Lui. În seara dinaintea Duminicii Stâlpărilor vom cânta: ”Să mergem şi noi cu gânduri curate, să mergem împreună cu Dânsul şi împreună să ne răstignim, şi să ne omorâm pentru Dânsul desfătările lumeşti” [Vecernia din Sfânta şi Marea Luni].

Această iertare pe care o vom cere de la Dumnezeu ne va dărui, pe de o parte, simţirea că în lupta noastră şi în drumul nostru este şi El împreună cu noi călătorind şi în acelaşi timp ne va da puterea ca şi noi să mergem pe drumul Lui, să ne răstignim împreună cu El, să trăim patima Lui, ca să putem să împreună-vieţuim cu El şi să împreună-înviem. Cât de binecuvântată este iertare! Dar cât de greu iese uneori din sufletul nostru. Sunt sigur că şi eu i-am amărât pe unii – pe unii dintre aceştia îi şi văd aici, printre dumneavoastră. Sper că au venit, ca să mă ierte, să înţeleagă de ce am făcut ceea ce am făcut. Eventual şi alţii i-au amărât pe unii, sau pe mine, sau pe dumneavoastră. Ce lucru frumos ca plecând astăzi de la Biserică să putem să trăim faptul că nu mai există ziduri între noi! Ceilalţi nu sunt răi, sunt fraţii noştri. Nu sunt duşmani şi piedici în calea noastră, ci prilejuri binecuvântate în lupta noastră.

În afara luptei şi a iertării, mai există şi un al treilea aspect care defineşte caracterul acestei binecuvântate perioade a Postului Mare, aspect despre care însă astăzi vom vorbi mai pe scurt. Este vorba de bucurie. Începem pregătirea noastră pentru Paște cu o dispoziţie de luptă. Începem cu dorinţa de împăcare cu fraţii şi de iertare de la Dumnezeu. Lupta însă şi iertarea nu pot da rezultat, dacă inima noastră nu se leapădă de mizeria ei lăuntrică şi de nimicnicia, dacă nu este stăpânită de o mare bucurie lăuntrică.

”Vremea postului cu bucurie să o începem, supunându-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti”, spune troparul. În altă parte spunea: „Strălucit-a harul Tău, Doamne, strălucit-a luminarea sufletelor noastre”, a ajuns strălucirea şi luminarea Ta, Doamne, în sufletul nostru. De aceea, suntem îndemnaţi să fim ”bucuroşi duhovniceşte” – plini de bucurie lăuntrică şi duhovnicească – şi astfel să pornim. Dar şi troparele următoarei săptămâni subliniază nevoia de a purta această luptă şi de merge pe această cale a Postului Mare cu bucurie, slavoslovind pe Dumnezeu şi plini de nădejde fiind.

Vom încheia cu o a patra însuşire a Postului Mare, anume aceea că are drept ţel Învierea. Spune un tropar: „să ne învrednicim a vedea… Sfintele Paşti”. Troparele, astăzi, încă din prima zi a Postuui, vorbesc despre sfârşitul perioadei, anume despre Paște. Un altul spune ”să ajungem” la Învierea lui Hristos, adică, să ajungem cu binecuvântare în final şi la scopul nostru, care este prăznuirea Învierii lui Hristos, desigur, nu doar prin mijloace exterioare, ci mai ales prin cele duhovniceşti – să dăm putinţa sinelui nostru de a trăi această bucurie şi slavă a lui Hristos Celui înviat. Avem înaintea noastră un uimitor prilej, cu motive unice şi cu frumoase posibilităţi, ca fiecare dintre noi să poată porni cu mărime de suflet şi cât mai intens această luptă a postului ”de mâncăruri”, dar şi a postului de patimi, să ne iertăm între noi şi să ne împăcăm, să nu socotim că celălalt este acela pe care diavolul îl foloseşte împotriva noastră, ci că este, chiar şi cu scăderile lui, cel pe care Dumnezeu îl aduce pe drumul şi mergerea noastră. Şi astfel, bucuroşi, uniţi şi fiind cu toţii ca un singur suflet, după ce am cerut iertare lui Dumnezeu, să ajungem plini de bucurie la ţelul nostru, care este trăirea binecuvântării Învierii.

Vă urez, iubiţii mei fraţi în Hristos, ca Dumnezeu să fie cu adevărat prezent în aceste zile în viaţa noastră – în viaţa tuturor! – să lupte împreună cu noi şi să ducă la bun sfârşit lupta noastră. Şi după ce vom petrece săptămânile postului şi ne vom apropia, vom înţelege că ”este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” (Romani 13:11), decât atunci când am pornit lupta noastră către Împărăţia lui Dumnezeu. Să simţim încă de pe acum aura prezenţei lui Hristos Celui înviat în viaţa noastră.

Post cu bună petrecere şi binecuvântat!

Sursa: Peiraikí Ekklisía nr. 212/februarie 2010.