Uniaţia în Grecia

Atunci când vorbim despre Grecia, ne referim la statul elen (începând din 1839), pentru că deja pe durata robiei sub turci sau veneţieni, uniţii – încă neorganizaţi – au susţinut o vastă activitate prozelitistă în spaţiul istoric elen, activând atât în graniţele Imperiului Otoman, cât şi în regiunile stăpânite de veneţieni. Aşa cum am subliniat mai sus, absolvenţii Colegiului Sfântului Athanasie au dezvoltat o intensă activitate propagandistică uniată între cei de acelaşi neam şi aceeaşi limba cu ei – adică între greci. Iezuiţii, care susţineau această mişcare uniată, au apărut începând cu anul 1583 şi în Constantinopol, iar cu mijloacele de care dispuneau (bani, editări de carte, susţinere politică) au devenit ”demonul rău” al conducerii Bisericii Ortodoxe, care era responsabilă de etnia romeică[1], mai exact de romeii ortodocşi din Balcani şi Asia Mică.

Faptul că mai-marii bisericeşti, şi anume Patriarhii, luau din când în când atitudine împotriva acţiunii Uniaţiei, este o confirmare directă a prezenţei vătămătoare a acesteia în ”Răsăritul nostru”. Tocmai acţiunea prozelitistă a Papismului în Răsărit, prin intermediul Uniaţiei, a fost motivul convocării Sinodului Panortodox din 1722 de la Constantinopol, la care au luat parte Patriarhul Ieremia al III-lea al Constantinopolului, Patriarhul Athanasie al III-lea al Antiohiei şi Patriarhul Hrysant al Ierusalimului. Sinodul, printr-o Enciclică pe această temă adresată poporului ortodox, condamnă Uniaţia şi atrage atenţia asupra primejdiilor pe care le aduce activitatea acesteia în Răsărit.

La un demers simlar a recurs şi Patriarhul Ecumenic Grigorie al VI-lea în anul 1838, atunci când a emis o enciclică în care prezintă pericolul uniat. Enciclica patriarhală îi numeşte pe uniţi ”lupi în haine de oaie, vicleni şi escroci”, stigmatizând acţiunea lor mai ales în Siria, Egipt şi Palestina. După războiul din Crimeea a început criza uniţilor în Bulgaria, eparhie a jurisdicţiei Patriarhiei Ecumenice şi a jurisdicţiei bulgare, o mişcare ce – în paralel cu alţi factori (panslavismul) – a condus la Schisma bulgară din 1870. Dar şi, mai târziu, în 1887 Patriarhia Ecumenică a stigmatizat printr-o enciclică acţiunea ilegală a uniţilor.

Din 1897 începe în Răsărit acţiunea monahilor ”assomptionişti”[2] francezi, trimişi de Papa Leon al XIII-lea. Conducătorii lor erau L. Petit şi J. Pargoire, cunoscuţi şi în lumea ştiinţei, care şi-au pătat însă faima ştiinţifică prin rolul propagandistic pe care l-au jucat. ”Assomptioniştii” au preluat susţinerea uniţilor în Bulgaria şi au făcut propagandă pentru Uniaţie în Constantinopol şi în provincia Thrácia. La ordinul Papei Benedict al XIII-lea, clericii latini purtau veşminte ortodoxe în bisericile şcolilor papistaşe din Constantinopol – din motive propagandistice, desigur. Astfel, Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea a fost nevoit să emită o nouă enciclică, pe 24 martie 1907, împotriva uniţilor şi a propagandei lor papistaşe.

Sub îndrumarea şi cu susţinerea ”assomptioniştilor” – care umblau îmbrăcaţi cu haine ortodoxe – au apărut primii uniţi greci pe la anul 1907, organizaţi într-o comunitate unită. Discipol al propagandistului Jakinth Maragou, monah dominican, a fost clericul Isaia Papadópoulos, care făcut prozelitism în Constantinopol, iar mai târziu a fost chemat la Roma, unde a fost hirotonit Episcop de Grenoble. Devenise papistaş încă din 1877. Ajutor al lui Isaia Papadópoulos a fost Gheórghios Halavazís, care s-a născut în insula Sýros din părinţi papistaşi. A studiat la Colegiul uniat din Roma şi în 1907 a fost hirotonit diacon şi preot de către un episcop papistaş. A fost însă trimis în Constantinopol, unde şi-a asumat acţiunea propagandistică uniată, care a fost atât de apreciată de către Papa Benedict, încât în 1920 acesta l-a promovat pe poziţia de Episcop titular de Theodorópolis[3]. Activitatea lui, ca şi a altora dintre colaboratorii lui, s-a îndreptat mai ales către tineretul grec – prin intermediul educaţiei –, oferind şcoli şi facilităţi de studiu foarte bune. Sute de copii greci se hrăneau cu otrava Uniaţiei papistaşe. A întemeiat în acest sens şi un ordin monahal pentru femei, al ”surorilor grecoaice”, cu numele ”Născătoarea de Dumnezeu Atotfericita”. Aceste maici umblau îmbrăcate cu rasă ortodoxă pentru a nu crea suspiciuni şi pentru a acţiona mai uşor.

În Grecia (statul elen), Sfântul Sinod, în vremea Mitropolitului (Arhiepiscopului) Atenei Theoclit I, a emis o Enciclică în anul 1903, atrăgând atenţia asupra pericolului care derivă din apariţia agenţilor Uniaţiei în spaţiul elen. Până în 1922, propaganda unită nu s-a putut organiza în Grecia. În august 1922 însă, după catastrofa din Asia Mică, Gheórghios Halavazís şi-a mutat centrul de acţiune din Constantinopol în Atena, instalându-şi şcoala în cartierul Irákleio din Atena, iar ordinul monahal în insula Náxos. În Atena şi-au continuat activitatea ”filantropică”, având o mare activitate în domeniul social și urmărind promovarea Bisericii Unite, mai ales în rândul refugiaţilor din Asia Mică, fapt pentru care Gheórghios Halavazís a fost decorat de Guvernul Elen! Acest lucru nu doar că a întărit prezenţa uniţilor în Grecia, dar le-a întărit şi conştiinţa de sine, aceştia ajungând să susţină sus şi tare că activitatea lor misionară şi filantropică se dezvolta cu ”asentimentul autorităţilor”. La fel scriau către societăţile lor şi misionarii protestanţi în secolul al XIX-lea. Mai ales ”doamne şi domnişoare din rândul aristocraţiei” făceau propagandă activităţii educaţionale a uniţilor. Erau, adică, acceptaţi în clasele occidentalizate ale societăţii elene.

Biserica Elenă nu a stat degeaba însă, nici nu a lăsat poporul ortodox neinformat. Prima reacţie oficială a ei a avut loc printr-un document al Sfântului Sinod către Ministerul Cultelor şi Educaţiei Publice în 1924, în vremea Arhiepiscopului Hrisostom I (Papadopoúlos). Denunţul Sfântului Sinod era însoţit de protestul faţă de indiferenţa statului şi de o cerere de a se închide locaşul de cult unit şi alte fundaţii unite, pentru că facilitau propaganda latină în ţara noastră. Era deja cunoscută poziţia anti-elenă a Romei şi a Papei manifestată în timpul catastrofei din Asia Mică, poziţie vădită şi anterior, în timpul Primului Război mondial. Pe 7 aprilie 1925 a fost publicată o Enciclică a Arhiepiscopului Atenei, Hrisostom, împotriva uniţilor și care a provocat o puternică reacţie din partea lui Gheórghios Halavazís. A urmat corespondenţa dintre cei doi bărbaţi (începând din 1926), în care Arhiepiscopul Atenei, Hrisostom, profesor universitar şi istoric, analizează cu putere şi îndrăzneală problema uniată în Grecia şi primejdia duhovnicească şi politică, pe care aceasta o constituia pentru poporul grec. El a lăsat însă, din păcate, neabordată problema esenţei papismului şi nici nu arată că acesta, din punct de vedere eclesiologic, nu este Biserică.

Problema uniaţilor a fost dezbătută şi în Parlamentul Elen (1929), fără însă a se da vreo soluţie. Protestele continue ale clerului elen au condus la două decizii juridice. Este vorba de deciziile Curţii de Apel din Atena (1930) şi ale Curţii Supreme de Justiţie (1931), care au impus uniţilor interdicţia de a mai purta vestimentaţia exterioară a clericilor ortodocşi, ca să se evite confundarea lor cu clerul ortodox – la care, de altfel, aspirau uniţii. Niciodată însă uniţii nu au respectat cu consecvenţă această decizie. Dimpotrivă, uniaţia s-a răspândit şi printre greci şi ceilalţi ortodocşi din diaspora (Europa, America), influenţând şi din direcția diasporei realitatea internă elenă, în favoarea papismului şi a planurilor acestuia.

Sursa: Părintele Gheórghios Metallinós, Uniaţia: chipul şi masca. Uniaţia ieri şi azi, ed. Armós, Atena 1993, pp. 28-31.