Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 10. Roadele ascultării

De atunci Sava a devenit foarte cunoscut. Toţi vorbeau despre el cu plăcere şi cu admiraţie. Pentru oricine, era un prilej de mare bucurie faptul de a se desfăta de chipul şi de cuvintele sale. Îl admirau cei ce se nevoiau împreună cu el (deoarece erau lipsiţi de nenorocita invidie), dar îl admirau şi cei înaintaţi în ani, în virtute şi în celelalte. Mă refer, desigur, la cei care s-au îndepărtat de viaţa de obşte şi au ales viaţa cea cu desăvârşire singuratică şi liniştită, ca să se întâlnească în toată viaţa lor cu ei înşişi şi cu singurul Dumnezeu. Uimiţi, vedeau în înţeleptul tânăr o cugetare bătrânească, o neînduplecare în asceză şi răbdare, o curăţie a întregii lui înţelepciuni, care se vădea din cuvintele lui, din privire şi din mers, dar, mai mult decât de toate acestea, se minunau de măiestria şi de puterea cuvântului său, precum şi de purtarea sa smerită faţă de toţi datorată nespusei dulceţi a caracterului său.

Toate acestea nu erau nişte daruri fireşti, cum s-ar crede, ci mai degrabă erau izbânzi ale desăvârşitei ascultări, după cum Sfinţii Părinţi ne învaţă corect despre ele în cuvânt şi în faptă. Ei spun că înalta smerită cugetare răsare din ascultare[1], iar din ea discernământul, care, aşa cum se spune, este făclia şi povăţuitorul sufletului şi îndrumătorul spre tot binele[2].

Aşadar, când însuşirea sufletului de a discerne, care se aseamănă unui ochi cu urdoare, se va slobozi de mişcările pătimaşe şi-şi va recăpăta, într-un chip desăvârşit şi rodnic, agerimea firească, atunci nici un idol înşelător, nici un fenomen suprafiresc – care uneori este închipuire, iar alteori realitate –, nici o piedică, nici o piatră ce poate pricinui poticnire pe calea cea dreaptă, nu pot împiedica sufletul să intre în sfintele altare ale nepătimirii şi ale lui Dumnezeu. Şi de vreme ce „toate sunt netede celor ce cunosc şi drepte celor ce află har”[3], aşa cum spune înţeleptul Solomon, sufletul păşeşte firesc şi fără poticnire către unirea cu Dumnezeu. În acelaşi timp este însoţit şi urmat de tot ceea ce este plăcut şi plin de har ce izvorăşte din virtuţile trupeşti şi sufleteşti. Astfel, starea lui exterioară este plină de veselie şi afecţiune, iar cea lăuntrică plină de linişte şi pace[4].

Aşadar, cel care pune corect rădăcina acestor harisme, prin sudorile cuvenite, aşa cum puţini o fac, şi cel care se arată minunat ucenicilor contemporani, urmaşilor lor şi urmaşilor urmaşilor lor, nu va secera, oare, cu bucurie roadele ascultării? Sau, mai bine spus, unul ca acesta nu va fi o mângâiere de obşte pentru toţi cei care obişnuiesc să se desfăteze de astfel de harisme? Aşa cum am spus, aceasta s-a întâmplat într-o mare măsură şi cu Sava.

Dar, pentru că „plugarul ce se osteneşte”, după cum spune marele Pavel, „se cuvine ca el să mănânce mai întâi din roade”[5], mai multă dragoste şi admiraţie decât ceilalţi nutrea povăţuitorul faţă de ucenicul său, fiind cu desăvârşire cucerit şi robit de harismele lui, el care, înainte de a-l avea pe Sava, era nespus de aspru şi cu desăvârşire neînduplecat faţă de toţi. Mai înainte, datorită asprimii sale, nu putea să ţină pe lângă el, nici măcar pentru puţină vreme, pe nimeni pentru a-l sluji la bătrâneţe. Acum însă vedea cum el însuşi îl slujeşte în chip minunat pe ucenicul său cu toată bunăvoinţa sufletului. Sau, mai degrabă, nu-l mai considera tânăr şi fiul său duhovnicesc, ci, cu adevărat, îl avea la mare cinste, mai mult decât pe ceilalţi, şi se îngrijea de el cu multă evlavie şi respect.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 28-31.