Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 11. Fuga de preoţie

Merită să amintim aici câteva fapte pe care le-a făcut Sfântul, ca o dovadă a grijii pe care o avea el pentru săvârşirea binelui, precum şi a evlaviei bătrânului faţă de el. Minunatul Sava „punea – în fiecare zi – suişuri în inima sa”[1] şi sporea „din slavă în slavă”[2]. Îi bucura şi îi uimea mult atât pe pustnicii din apropiere, cât şi pe cei din ţinuturi mai îndepărtate, încât toţi au socotit că este vrednic de ranguri mai înalte. Cu mult mai mult Stareţul său îl considera potrivit pentru aceasta şi se umplea de şi mai multă admiraţie faţă de el. Totodată cunoştea mult mai bine decât toţi şi harismele lui cele ascunse. De aceea se gândea să-l ridice pe ucenic la înălţimea tainei preoţiei şi să pună, potrivit Evangheliei, făclia în sfeşnic[3]. În felul acesta, gândea stareţul, nu ar ascunde „sub obroc” datorită nemăsuratei smerite cugetări a aceluia o astfel de făclie a virtuţii şi vistierie a înţelepciunii.

Stareţul s-a grăbit să-şi ducă la împlinire gândul. I-a chemat, aşadar, pe cei care aveau să-l hirotonească. Se apropia deja ziua cea însemnată şi toate fuseseră pregătite pentru primirea oaspeţilor. Nu lipsea nimic din cele necesare pentru hirotonie. Dar lui Sava îi era cu neputinţă să o izgonească pe prietena şi însoţitoarea sa, pe smerita cugetare, şi să părăsească ultimul loc, care îi era atât de drag. Se dăruise cu atâta râvnă smeritei cugetări, aşa cum nici măcar iubitorii de întâietăţi nu se îmbulzesc ca să dobândească mari vrednicii şi nici cei care săvârşesc şi rabdă cele mai cumplite lucruri, numai ca să nu-şi piardă rangurile lor înalte. De aceea, cel care era cel mai vrednic de această taină rămânea neînduplecat, numindu-se pe sine nevrednic de o asemenea chemare înaltă.

Mi se pare că dacă acest dar dumnezeiesc ar fi trebuit să coboare pe pământ în chip mai presus de fire, pentru mântuirea de obşte a oamenilor, şi să se fi dat lor pentru marea iubire de oameni a Mântuitorului nostru, atunci nu ar fi trebuit să fie ales pentru această slujire nimeni înainte de Sava. El ar fi fost chemat primul după primii[4] unşi de Cuvântul sau împreună cu cei vrednici care sunt foarte puţini la număr. Atât de mare îi era curăţia şi bogăţia sfinţeniei!

Dar acela nu se compara pe sine cu ceilalţi, ci cu porunca[5] dumnezeiască. În felul acesta îşi cântărea faptele şi cuvintele cugetând zilnic la aceasta. Nu credea, nici pe departe, că este bogat datorită virtuţilor pe care le dobândise, ci mai degrabă credea că este sărac datorită celor care îi lipseau.

Priveşte acum la sufletul cel simplu, dar cu adevărat filosof, cât de înţelept înfruntă situaţia! Datorită adâncii lui smerenii, a socotit că cel mai bine este să fugă de marea cinste pe care voiau să i-o dăruiască. S-a ferit de orice contrazicere cu părintele său după duh, până şi de cea mai mică împotrivire şi mişcare a cugetului. Iar când a venit vremea slujbei, în ceasul când săvârşitorul Tainei urma să-l hirotonească, a fugit neobservat şi s-a ascuns într-un loc unde nu bănuia nimeni.

Ceilalţi monahi s-au grăbit să-l afle, dar în cele din urmă au obosit căutându-l. Şi-au dat seama că se ostenesc în zadar încercând să-l prindă pe cel ce nu putea fi prins. Şi astfel, de nevoie, s-au oprit din căutat, plini fiind de mâhnire, dar totodată şi de uimire. Atunci, potrivit rânduielii, l-au ridicat la treapta preoţiei pe cel care trebuia să fie hirotonit împreună cu Sava, ca să nu fie cu totul zadarnice pregătirile şi ca să nu se preschimbe în mâhnire acea sărbătoare sfântă. De aceasta se îngrijise şi Sava, pe cât putuse, înainte de a pleca.

Fiecare s-a întors la chilia şi în sinea sa. Toţi duceau cu ei aceleaşi merinde: cuvântul despre Sava. Cu multă bucurie şi admiraţie povesteau vecinilor lor despre întâmplare. Dar acel minunat stareţ s-a mâhnit şi s-a tulburat foarte mult. Nu putea suferi ceea ce s-a întâmplat. De aceea, se mânia, îl ocăra pe cel care nu era de faţă, îi aducea mii de învinuiri.

După puţin timp însă îl vede pe ucenicul său preaiubit că se apropie de el, îi cade la picioare, ca de obicei, şi-i cere iertare cu multă zdrobire şi smerenie. Atunci stareţul a început să cânte palinodia[6]. Adică, plin de pace, a început să-l laude spunându-i multe cuvinte de cinste şi să se fericească nespus de mult pe sine pentru un astfel de fiu. A rămas uimit înaintea mărinimiei şi a sporirii atât de grabnice a lui Sava, care ajunsese la o măsură aşa de înaltă de virtute. Aceasta am arătat-o ca pe o pildă desăvârşită de evlavie faţă de cele dumnezeieşti şi de înaltă smerită cugetare.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 31-34