Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 12. Dragoste evanghelică

Nenumărate şi vrednice de pomenire sunt pildele de dragoste faţă de aproapele. Vă voi povesti una dintre ele. Stareţul îl trimitea de multe ori pe Sava la egumenii mănăstirilor din apropiere pentru a căpăta cele de trebuinţă. Aşa obişnuiau să facă toţi pustnicii de acolo, adică să primească în dar de la cei mai înstăriţi cele necesare traiului. În felul acesta puteau să se îndeletnicească nerăspândiţi cu liniştirea, rugăciunea şi contemplaţia. Pentru un motiv în plus era ajutat stareţul, deoarece era preot, tămăduitor al bolilor şi al rănilor sufleteşti.

Odată, bunul ucenic se îndrepta spre o mănăstire ca să împlinească obişnuita sa ascultare. Această mănăstire se afla destul de departe de chilia lor. Era a doua mănăstire din şirul celor aflate pe ţărm, începând de la graniţa Sfântului Munte. Atunci când crivăţul suflă, valurile stropesc zidul fortăreţei şi poarta de intrare[1]. Aşa cum poruncise stareţul, Sava avea lângă el un împreună-călător şi nevoitor.

După ce şi-au împlinit ascultarea şi au adunat alimente din belşug pentru nevoile chiliei, au hotărât să se întoarcă. Înainte mergea Sava cel viteaz cu sufletul şi cu trupul. Aşa după cum în toate celelalte se osteneau pentru dragostea lui Hristos, tot astfel şi pe drum cărau greutatea ca nişte animale de povară. Aceasta este legea în Sfântul Munte pentru cei care vor să-şi ţină în frâu neînfrânarea trupului şi să biruiască nenorocita trufie.

Dar prietenul şi împreună-nevoitorul său, deşi căra mai puţină greutate decât minunatul Sava, rămânea mereu în urmă pe drum. Atunci Sava îşi înfrâna puterea, îşi încetinea mersul, se oprea adeseori, îl aştepta şi, pe cât îi era cu putinţă, îi dădea curaj prietenului său cu fapta şi cu cuvântul. Dar fiindcă vedea că este istovit din pricina greutăţii, încât nu mai putea merge nici măcar încet, l-a convins pe tovarăşul său de drum să ducă el şi greutatea acestuia. „Eu am destulă rezistenţă şi putere trupească ca să duc încă şi mai mult”, îi spune Sava prietenului său. Şi, luând povara fratelui său, a pus-o şi pe aceasta în spate. Şi astfel, întraripat cu aripile dragostei, i se părea că nu păşeşte pe pământ, ci zboară uşor ca o pasăre.

Deşi nu căra nimic, nici aşa împreună-nevoitorul lui Sava nu-l putea urma, ci rămânea cu mult în urmă. Însă bunul călător, nu atât al căii pământeşti, cât al căii dragostei celei preaînalte şi a Evangheliei lui Hristos, îl aştepta iarăşi şi-i mângâia sufletul cu smerite cuvinte şi cu marea sa putere sufletească. Apoi întrebându-l care este pricina pentru care se îngreunează la mers, acela i-a răspuns:

– Mă împiedică la mers greutatea hainelor mele. Mă oboseşte mai ales rasa, care este foarte groasă şi grea, precum vezi.

– Scoate-o, iubitule, i-a spus Sava. Vei merge mult mai uşor dacă o vei pune pe umăr, căci purtând-o aşa parcă eşti legat cu lanţ.

Cuvintele lui Sava au fost spuse cu vicleşug, pentru ca, scoţându-şi acela rasa, să i-o poată lua şi pe aceea şi să-l uşureze. Şi a reuşit înşelăciunea sa, căci de îndată ce fratele şi-a scos rasa şi şi-a pus-o pe umăr, Sava, silitorul şi răpitorul Împărăţiei Cerurilor[2], îndată a apucat-o, a aruncat-o pe umărul său, peste toată cealaltă greutate, şi a început să alerge înainte cu aceeaşi agerime şi stăruinţă.

Dar sufletul cel mare şi iubitor de osteneală al marelui Sava nu s-a mulţumit numai cu atât, cu toate că era de-ajuns, ci atunci când, după toate acestea, l-a văzut pe prietenul său că nu mai poate merge din pricina slăbiciunii lui fireşti, nu a spus şi nici nu a gândit ceva necuviincios. Astfel de gânduri nepotrivite nu au atins acel suflet cu adevărat minunat. Ci, dimpotrivă, o puternică şi fierbinte dragoste s-a aprins în măruntaiele lui. Îndată s-a gândit cum să-l ajute şi a pus în lucrare ceva neobişnuit, ceva ce s-a auzit pentru prima dată şi de necrezut pentru cei care nu l-au cunoscut bine, ceva cu adevărat vrednic numai de sufletul său cel viteaz şi preaînţelept. S-a apropiat deci de prietenul său cu dragoste şi cu smerenie şi i-a spus:

– Prietene, văd că te oboseşte mult mersul pe jos. Eşti deja istovit, cu desăvârşire epuizat datorită slăbiciunii trupeşti pricinuită de multa înfrânare. Ne primejduim să nu ajungem la vreme la stareţ, dacă nu vom face ceva. Socotesc că este o mare neghiobie, un egoism peste măsură şi o ură vrednică de osândă să pot să te ajut sau, mai degrabă, să pot duce cu lesnire şi fără osteneală neputinţa ta, dar să dispreţuiesc cu uşurinţă un astfel de prilej.

Precum vezi, prietene, Ziditorul şi Stăpânul făpturii mi-a dat o astfel de putere, încât să ajungă cu prisosinţă nu numai pentru mine, ci şi pentru mulţi alţii. Urcă deci pe această piatră şi aşează-te pe umerii mei. Aşa vom putea, fără nici o piedică şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să călătorim repede pe drumul care ne-a mai rămas şi să ne înfăţişăm veseli la stareţul nostru.

Odată cu aceste cuvinte şi-a plecat îndată grumazul şi spatele sau, mai degrabă, şi sufletul împreună cu tot trupul, şi cu multe şi călduroase rugăminţi l-a îndemnat pe fratele să îndeplinească cuvântul fără şovăire.

– Aceasta este cea mai înţeleaptă şi cea mai folositoare dezlegare a acestei situaţii, i-a spus Sava.

Fratele, pe de o parte, a rămas uimit în faţa bărbăţiei şi a smereniei lui Sava şi s-ar fi suit în spatele lui, dacă s-ar fi învârtoşat cu inima. Pe de altă parte însă se temea nespus de mult să facă o astfel de faptă nemaiauzită şi ciudată. Ar fi fost un lucru nesăbuit să mai adauge şi greutatea lui la povara atât de mare pe care o ducea în spate atletul dragostei lui Hristos. Un om cu minte nu ar pune nici pe animalul său atâta povară. Gândindu-se la acestea, a refuzat cu hotărâre propunerea. Sava însă insista şi nu voia deloc să se dea bătut. Nu a încetat să-l roage, să-l silească şi să se străduiască să înlăture orice piedică, ca să zic aşa, până ce nu l-a convins pe prietenul său să se urce fără întârziere pe umerii săi.

Ce cuvinte şi ce fapte neobişnuite! Sava Îl imita pe Cel Care, cu iubire de oameni, a purtat oaia cea pierdută pe umerii Săi[3], de vreme ce şi el şi-a ridicat crucea sa, ca şi Acela[4], fiind deja mort pentru lume[5] şi trăind cu adevărat numai pentru Cel Care l-a chemat să-L urmeze[6]. De aceea, mergea cu bucurie, psalmodiind cu veselie: „Dobitoc m-am făcut la Tine; şi eu pururea cu Tine”[7] , şi: „Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele”[8], precum şi: „În calea mărturiilor Tale m-am desfătat ca de toată bogăţia”[9].

Nimeni însă nu poate lăuda minunea atât cât se cuvine, chiar dacă ar dobândi cea mai înaltă înţelepciune şi ar fi înzestrat cu graiul lui Homer. Desigur, lucrarea unui astfel de lăudător este să cugete cu toată bucuria la aceste cuvinte: „Omule al lui Dumnezeu şi vistierie mai presus de minte a virtuţii, ce să lăudăm mai întâi la tine? Sau ce să trecem cu vederea, fără să nedreptăţim în foarte mare măsură pe îndrăgitorii faptelor bune? Înalta ta smerită cugetare, în privinţa căreia, oricât am lăuda-o, nu am exagera cu nimic? Bărbăţia şi vitejia sufletului tău, care, cu mărinimie, sunt puse înaintea fiecărui chip de nevoinţă, fără să ţii seama nici de ruşine, nici de vreo primejdie? Sau puterea ta trupească, care este mai degrabă de uriaş decât de om, din pricina căreia, cei care te vedeau te considerau o fiinţă ciudată, care pricinuiai uimire? Sau fierbinţeala şi flacăra dragostei, care stăpânea, mai presus de fire, mintea şi sufletul tău, şi te îndemna nu numai să le rabzi pe toate[10], aşa cum spune marele Pavel, ci şi să te străduieşti să ţi-o însuşeşti tot mai mult, adică să ajungi la hotarul cel mai înalt al acestei virtuţi, potrivit spuselor dumnezeieşti, care se numeşte capul Legii şi al Proorocilor[11] şi al desăvârşirii în Hristos?

Dacă dragostea este plinirea Proorocilor şi a dascălilor şi pecetea şi desăvârşirea celor două Testamente, cum trebuie să te socotim pe tine, cel care ai izbutit să o dobândeşti într-o mare măsură, fără nici o lipsă, aşa cum am spus mai înainte? Sau ce numiri deosebite şi îndreptăţite îţi vom atribui ţie, care la înfăţişare te mişti în curţile filosofiei celei înalte a dragostei, dar în realitate ai intrat deja în Sfânta Sfintelor ei, înainte chiar de nădăjduita desăvârşire în Hristos, dacă este îngăduit să se spună astfel? De fapt, toate faptele tale cele bineplăcute lui Dumnezeu, pe care urmează să le povestim, deşi sunt mult mai înalte decât cele dinainte – şi aceasta o voi spune de două, de trei şi de mai multe ori dacă va trebui, aşa cum se va vedea mai departe –, nu înseamnă numai sporire şi urcuş al petrecerii în Hristos, ci mai degrabă lucrare şi vădire a binelui dobândit de mai înainte, ce se aseamănă cu un oarecare material care se foloseşte la timpul potrivit. Va trebui să ne aducem aminte şi aici de Solomon, care rânduieşte «vreme pentru tot lucrul»[12] sau sporire şi suire «din slavă în slavă»[13]”.

O astfel de suire, ar spune cineva, seamănă cu urcuşul către Dumnezeu al primelor fiinţe luminoase, adică al Îngerilor. Aceştia, aşa cum am auzit, niciodată nu se opresc din contemplarea şi suirea către Lumina[14] cea dintâi. Nu există, de altfel, pentru ei hotar în aceste sfinţite suişuri, deşi binele este firesc şi strâns legat în fiinţele înţelegătoare, iar ele sunt greu de mişcat sau nemişcate spre primirea celor potrivnice. Dar destul în ceea ce priveşte acestea.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011,pp. 34-40