Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 13. Atacul italienilor şi împrăştierea athoniţilor

Atletul lui Hristos a petrecut vreme de aproape şapte ani în această minunată supunere. Şi-a umplut vasul cu multă agonisire de virtute. Având această avuţie, îi depăşea cu neasemănare pe cei împreună-nevoitori cu el, nu numai pe cei contemporani, ci şi pe cei de dinaintea lui, aşa cum am spus. De aceea Harul l-a chemat la nevoinţe mai înalte, l-a îndemnat să alerge la marile „întreceri olimpice”, de vreme ce se antrenase bine şi împlinise condiţiile potrivite pentru nevoinţe.

Acum priveşte cum lucrează în chip minunat Cel Care pune în rânduială cele potrivnice prin cele potrivnice[1], ca astfel acelea să se arate mai minunate. În acea vreme sceptrul împărăţiei era ţinut de Andronic al II-lea Paleologul. Italienii din Sicilia au venit atunci în Răsărit ca să lupte alături de bizantini. Dar, vai lor! Şi-au încălcat învoielile şi ca trăsnetele unei furtuni au distrus fără milă mai întâi Thracia[2]. Au ocupat multe oraşe şi sate părăsite de locuitori, care au fugit auzind de cruzimea lor. Celelalte cetăţi ale Thraciei au ajuns „câmp al pustiirii”[3] şi „cetăţi ale sângiurilor”[4] sau mai bine zis cimitire în loc de cetăţi. Au trecut prin ascuţişul sabiei pe oricine, indiferent de condiţie sau vârstă. Nu le-a fost milă nici de nefericiţii prunci, ci i-au junghiat şi pe ei într-un chip nemaiauzit, căci i-au tăiat în bucăţi şi i-au aruncat în foc. Apoi s-au aliat cu vechii şi totodată noii nimicitori ai lumii, adică cu ticăloşii ahemenizi[5]. În felul acesta, sporindu-şi îndrăzneala şi mânia, s-au grăbit Thesalia.

Atunci împăratul, temându-se pentru viaţa tuturor, cum era şi firesc, a început să se gândească mai mult la minunatul Athon. Socotea că era absolut necesar să fie izbăvit acel loc unde trăiesc atâţia sfinţi, crezând că în chipul acesta va fi izbăvită şi împărăţia şi nu se va pierde cea mai mare nădejde a sa. Şi fiindcă nu se putea apăra cu armată, a socotit că trebuie folosit un alt chip de acţiune.

Îndată a trimis athoniţilor scrisori scrise cu mâna sa şi i-a îndemnat pe toţi pustnicii şi pe cei care trăiau în chilii, împrăştiaţi prin toate colţurile Muntelui de dragul vieţii isihaste, pe toţi cei ce locuiau în mănăstirile neîmprejmuite cu ziduri, care erau uşor de cucerit din pricina distrugerii zidurilor sau a lipsei monahilor, să se mute în mănăstirile greu de cucerit şi să se adăpostească în ele. De asemenea, şi pe cei ce voiau să se mute în cetăţile mai apropiate, i-a îndemnat să se ascundă „câtuşi de puţin”, ca să vorbesc cu limba lui Isaia, „până ce va trece urgia Domnului”[6].

De îndată ce locuitorii acelei obşti mari şi de Dumnezeu iubitoare au aflat acestea, au luat două hotărâri diferite. Primii s-au gândit că trebuie să rămână până la sfârşit în lucrarea lor dintru început, socotind trădare schimbarea făgăduinţei lor. „Unde mă voi duce de la Duhul Tău? Şi de la Faţa Ta unde voi fugi?”[7], spunea fiecare către Dumnezeu împreună cu Psalmistul. De aceea nu au făcut nimic pentru a-şi schimba sfinţita lor obşte sau coliba ascetică. Au ales să rămână şi să moară, iar nu să plece ca să se izbăvească.

Ceilalţi au ascultat de porunca care spune: „Când vă vor prigoni într-o cetate, fugiţi în cealaltă”[8]. L-au urmat pe Marele Pavel, căci şi el murea în fiecare zi[9] şi avea dorinţa să se slobozească şi cu Hristos să fie[10]. Cu toate acestea, o dată a coborât peste ziduri într-un coş ca să scape din mâinile dregătorului Damascului[11], altă dată a cerut să fie judecat de romani şi de Cezar, ca să scape din mâinile ucigaşului popor iudeu[12]. De aceea, şi ei au plecat în cetăţile din jur, în insule sau în munţi, unde, desigur, puteau găsi linişte. Plângere şi tulburare stăpâneau peste tot. Toată sfinţita petrecere a monahilor era tulburată, mâhnire mare cuprinzându-i din pricina despărţirii.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011,pp. 40-43