Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 14. Despărţirea

Stareţul minunatului Sava a fost unul dintre cei care au ales să plece. A hotărât să meargă la Tesalonic împreună cu alţi câţiva pustnici. Aici s-a stabilit într-o mănăstire închinată Maicii Domnului. Bătrâneţile adânci, slăbiciunea, primejdia îmbolnăvirii din pricina exageratei pătimiri aproape i-au răpus trupul. Nu mai aveaputere pentru călătorii lungi, nici curaj să se stabilească în munţii stâncoşi şi să suporte iernile grele, aşa cum făceau ceilalţi pustnici.

Bunul Sava a mai rămas pentru puţină vreme la coliba lor să pregătească, chipurile, lucrurile. Intenţiona să ia cu el cărţile şi apoi să meargă lângă părintele său duhovnicesc. Dar şi aceasta s-a făcut, fără îndoială, după o nespusă rânduială dumnezeiască, aşa cum vom vedea mai departe.

Sufletul viteazului Sava era luptat de gânduri potrivnice şi şovăia neştiind ce să facă. Când se gândea la stareţul său, la dragostea lui duhovnicească, la poruncile lui, toată atenţia şi grija i se îndrepta spre acesta. Iar când se gândea la locul său natal, la prietenii şi la cei de-o vârstă cu el, la rude şi mai ales la dragostea părintească, care era încă puternică şi nu se micşorase odată cu trecerea vremii, nu voia să se întoarcă. Dorea mult să se depărteze de drumul care ducea spre patria sa, deoarece pentru el era o adevărată capcană sufletească.

Ce cuvânt poate să descrie tânguirea părinţilor acestui înţelept, înfricoşătoarea tragedie pricinuită de plecarea lui şi de dragostea pe care i-o purtau? Atunci când viteazul a plecat pe ascuns de acasă nu a spus nimănui nimic, aşa cum am arătat, deoarece se temea de dragostea părintească şi de legăturile ei greu de dezlegat. Nu a lăsat nici un semn că pleacă şi astfel a apucat pe drumul pe care-l dorea. În împlinirea hotărârii sale celei după Dumnezeu şi în urmarea căii sale nu a avut nici o piedică.

Pentru părinţii lui însă totul a devenit întunecat şi cu neputinţă de suferit. Tânguirile nu se mai sfârşeau. „Lepădatu-s-a a se mângâia sufletul meu”[1], ar fi spus marele David, şi aceasta nu pentru că nu ar fi avut cine să se mâhnească împreună cu ei, ci, dimpotrivă, pentru că aveau mulţi compătimitori, împreună-lucrători la tânguirea lor pentru pierderea minunatului lor copil. În acea vreme toţi tesalonicenii se tânguiau, deoarece odată cu plecarea lui Sava pierduseră obşteasca veselie şi bucurie.

L-au căutat prin sihăstrii şi mănăstiri, prin peşterile asceţilor şi prin casele bărbaţilor înţelepţi, şi prin toate locurile unde obişnuia să meargă. Şi pentru că cel căutat nu a fost găsit nicăieri, tatăl şi-a dat seama că fiul său a mers în vestitul Athon, ştiindu-i dragostea lui pentru Sfântul Munte. De aceea nu l-au mai căutat, înţelegând că oricum nu se va mai întoarce acasă. Însă dorul şi dragostea puternică a tatălui şi a iubitei lui maici pentru copil nu s-au stins deloc, ci, dimpotrivă, se măreau neîncetat, aşa cum am spus, fără să se potolească câtuşi de puţin odată cu trecerea timpului. Aceasta s-a petrecut şi din pricină că peste tot se răspândise vestea despre sporirea cea după Dumnezeu în virtute şi despre marea slavă a fiului lor.

Toate acestea le cunoştea foarte bine minunatul Sava şi de aceea şovăia. Se afla în încurcătură. Atunci a cerut ajutorul Stăpânului Hristos, Singurul Care îi putea spulbera îndoiala, ca să-şi poată săvârşi neabătut calea către Acela, ţinta sa dintru început. Nu voia ca sub îndreptăţirea împlinirii poruncii părinteşti să fie nevoit să încalce porunca Stăpânului, nici să i se răcească dragostea sa fierbinte şi să-şi încalce făgăduinţele sale dintru început. Atunci grabnicul ajutător al celor ce se roagă Lui, „Cel Ce face voia celor ce se tem de El”93, i-a dezlegat într-un chip foarte lesnicios şi fără nici o piedică şovăiala sa. Desigur, Dumnezeu cunoştea cele ascunse ale inimii lui şi cum aveau să se sfârşească toate, deşi libera alegere îi aparţinea întru toate lui Sava.

Dar care a fost rezolvarea? Au început să sosească veşti noi despre incursiunile ticăloşilor ahemenizi. Aceştia străbătuseră toată Macedonia de la un capăt la altul, distrugând totul, după care au ajuns în împrejurimile Tesalonicului, unde au început să jefuiască, să robească şi să junghie. Vestea aceasta, deşi era atât de dureroasă şi aducătoare de nefericite urmări pentru toţi, pentru Sava însă a fost bună şi pricinuitoare de linişte. L-au părăsit îndată toate îndoielile şi gândurile. Drumul către Tesalonic fusese blocat. În faţa acestei situaţii a încetat datoria de a face ascultare de stareţul său. Şi astfel, slobozit de orice povară, a slăvit pe Dumnezeu Care, în chip preaînţelept, scoate din otrăvuri doctorii mântuitoare de suflet.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 43-46.