Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 2: Tesalonic – oraşul natal

Am socotit că nu este de trebuinţă să vorbesc în această carte despre neamul şi patria care l-au născut pe acest mare bărbat, şi nici despre creşterea şi educaţia pe care le-a primit. Nu pentru că acestea nu ar fi slăvite şi strălucite sau pentru că ele nu i-ar aduce mai multă cinste în comparaţie cu mulţi alţii. Nu, ci alta este pricina. Cine nu cunoaşte Tesalonicul lui Filip, întinderea şi frumuseţea lui, precum şi faptul că întrece toate celelalte oraşe prin retorică, iubire de înţelepciune şi prin originalitate în toate domeniile? Cine nu cunoaşte că este renumit nu numai prin faptul că este capitală a Thesaliei şi a Macedoniei şi a celorlalte oraşe, ci şi pentru că este una dintre cele mai importante şi mai mari cetăţi, chiar şi decât cele mai preaslăvite din vechime? Şi pe lângă acestea, cine nu ştie că părinţii lui Sava erau nobili, de neam strălucit şi foarte virtuoşi? Am socotit, aşadar, că nu este necesar, repet, să vorbesc despre toate acestea, nu pentru că ar fi lipsite de însemnătate, ci ca să nu creadă unii că încercăm cu dinadinsul să dăm la iveală ceea ce Sfântul a găsit de cuviinţă să nesocotească cu desăvârşire dintru început, aşa cum puţini au făcut-o, nici să nu-şi mai amintească de ele. Dar toate acestea le caută nu numai cei mulţi şi din afară, ci şi cei mai mulţi bărbaţi înţelepţi şi de seamă dintre ai noştri. De altfel şi cuvântul nostru va trebui să înceapă de la acestea, ca de la un punct de pornire sigur, ca în felul acesta povestirea să-şi urmeze nestingherită firul.

Aşadar, şi noi vom asculta de această lege şi vom îndrepta cuvântul potrivit judecăţii Părinţilor noştri. Însuşi Sfântul Sava cinstea mai mult decât orice predaniile Părinţilor şi socotea lucrul cel mai folositor să călătorim cu măsură pe calea de mijloc şi să mergem în chip firesc pe urmele celor ce au păşit înaintea noastră.

Patria marelui Sava a fost, aşa cum am spus, marele şi minunatul Tesalonic. De multe ori l-am lăudat, de vreme ce a adunat în el din belşug aproape tot ceea ce împodobeşte o cetate, încât îmi este cu neputinţă să arăt în amănunt în ce lucruri bune are întâietate. Până acum de un lucru mă minunez mai mult: de bogăţia în înţelepciune şi în virtute pe care o are. Acestea, desigur, sunt podoabele cuvenite şi cele mai fireşti pentru oamenii civilizaţi. Fără acestea este cu neputinţă să se constituie o civilizaţie. Iar dacă s-ar constitui o astfel de civilizaţie, ar trăi o viaţă animalică şi ciudată, fără înţelepciune şi fără virtute, cu oameni care se amestecă între ei fără nici un scop, ca o turmă într-un staul. Prin urmare, nu trebuie să numim cetate acea aşezare care nu este condusă de înţelepciune, după cum spuneau şi înţelepţii din vechime[1]. Noi însă putem spune cu siguranţă despre slăvita cetate a Tesalonicului că în ea este adunată atât de multă înţelepciune şi elocvenţă, încât, de acolo, de unde se află, răspândeşte lumină nu numai pentru sine, ci şi pentru multe alte cetăţi, dintre cele mai mari şi mai vestite. Dar îmi este cu neputinţă să descriu bogăţia virtuţii şi a sfinţeniei pe care o are Tesalonicul. Însă fiecare dintre voi a auzit despre aceşti minunaţi oameni, bărbaţi şi femei, care au strălucit în acel loc, adevărate icoane însufleţite şi predici tăcute, şi poate să admire pomul după roadele lui[2] şi rădăcina după ramurile ei[3].

Nu este nevoie să scriu despre renumitul ei general, ocrotitor şi izbăvitor[4], „a cărui slavă a ajuns mare în ceruri”[5], după cum zice şi poetul, de ale cărui minuni s-a umplut pământul, insulele şi toată lumea. Datorită acestuia cetatea devine mai renumită şi mai cunoscută, iar numele ei se vesteşte şi se propovăduieşte cu multă admiraţie împreună cu izbânzile lui.

Însă nu trebuie să ne referim deloc la această neorânduială şi zăpăceală lumească de acum[6], căci sunt cu desăvârşire străine de moravurile ei, de vechea nobleţe şi de mărinimia ei. Acestea s-ar numi mai degrabă căderi şi neputinţe omeneşti, iar nu lucrări ale oamenilor raţionali, nici cugetări ale oamenilor care-şi păstrează starea lor raţională şi sănătatea gândirii lor. Ca să spunem adevărul, unele ca acestea nu sunt fapte ale oamenilor înţelepţi care gândesc, nici ale oamenilor din clasa de mijloc, ar putea spune cineva, ci ale barbarilor răufăcători, care s-au adunat de nevoie în cetate ca nişte fugari, venind de la marginile ţării şi din insulele din jur. „Bărbaţi vărsători de sânge şi vicleni”[7], i-ar fi numit marele David. Sunt mânaţi de nebunie şi de o rea prejudecată, sunt târâţi ca nişte robi încolo şi încoace de unul-doi conducători de gloate, de băuturi ameţitoare sau sunt purtaţi de furtuni sălbatice sau nici eu nu ştiu ce epitet să aflu potrivit pentru moleşeala lor[8]. Sunt locuitorii nevrednici ai cetăţii, pe care nici eu nu ştiu cum de aceasta îi mai rabdă. Deşi această cetate minunată era renumită pentru cele mai bune lucruri, a ajuns acum, din pricina acestora, renumită pentru cele mai rele.

Aceşti oameni sunt foarte răi, întârziaţi mintal, nepotriviţi pentru a conduce împărăţia cea rânduită de Dumnezeu, ticăloşi şi lepădaţi de Dumnezeu şi de Biserica Lui. S-au dovedit mârşavi, distrugători, nimicitori de obşte ai neamului omenesc. Sub pretextul râvnei, care de fapt era una dăunătoare, şi-au impus tirania cu rea intenţie, ca să umple cu ucideri ruşinoase şi cu sângiuri nu numai Tesalonicul, ci aproape întreaga creştinătate. În comparaţie cu aceste nelegiuiri, nu sunt nimic pătimirile iudaice care s-au petrecut în timpul cuceririi Ierusalimului şi pe care le prezintă în chip tragic Iosif Flaviu. Astfel de nenorociri nu se pot numi nici Iliada relelor[9], nici suferinţele limniatice[10], care prin exagerata lor cruzime au ajuns proverbiale pentru cei vechi.

Acestea, aşa cum am spus, sunt boli obşteşti care au intrat în chip jalnic în neamul omenesc cel chinuit, din pricina răutăţii care s-a întins peste tot din cale afară de mult. Această răutate i-a îmbrâncit în chip jalnic pe cei de un neam în vrăjmăşie. S-au ridicat cei mai destrăbălaţi şi cei mai obraznici împotriva celor înţelepţi şi viteji, având drept urmare răzvrătirea copilului împotriva celui bătrân şi a celui necinstit împotriva celui cinstit, aşa cum spune Dumnezeiasca Scriptură. Au fost ucişi oameni nu numai din Ierusalim şi din neamul iudaic, adică dintr-un neam mic, care locuieşte într-un ţinut mic, ci aproape din întreaga lume, orice căpetenie, viteaz, sfătuitor, înţelept şi au fost puşi tineri drept căpetenii şi au stăpânit cei înşelători[11], aşa cum ne spune însuşi Isaia.

De aceea, nu trebuie să osândim cea mai vrednică dintre cetăţi după ceea ce s-a petrecut cu ea mai apoi, ci mai degrabă să o fericim pentru izbânzile ei de mai înainte. Aşa este drept. Cu toţii am învăţat să nu-l defăimăm pe nici un om, oricât de nelegiuit ar fi el, ci să-i arătăm milă din adâncul sufletului nostru. Deci toţi lăudăm de obicei cu multă însufleţire ceea ce este vrednic de laudă şi toţi ne îngrijim să-i dăm cuvenita cinste, fie că e vorba să lăudăm un om, fie o cetate, chiar dacă în cele din urmă sfârşesc în nenorocire, chiar dacă se lipsesc în mare măsură de virtutea şi vrednicia lor de mai înainte.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 9-14.