Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 5: Instruirea sufletului

Numele lui Ştefan se afla deja pe buzele şi în sufletele tuturor. Devenise podoaba de obşte a întregii sale cetăţi. Tatăl său îi instruia cu multă grijă sufletul, îl povăţuia cu cuvintele şi cu faptele spre desăvârşirea morală. În acelaşi timp se îngrijea şi de antrenarea trupului lui prin exerciţii militare, deoarece el însuşi aparţinea tagmei militare.

Dar Ştefan şi-a dat seama că deprinderea trupească este puţin folositoare şi de aceea s-a grăbit spre deprinderea cu dreapta credinţă[1], după cum spune marele Pavel. Le dispreţuia pe cele prezente ca şi cum nu ar fi şi tindea spre cele viitoare ca la cele ce cu adevărat rămân, „alergând la ţintă, la răsplata chemării de sus”[2]. De aceea, a socotit că tihna, desfătările trupeşti, glumele necuviincioase, râsetele şi iubirea de plăceri, în care cad de obicei cei tineri din pricina neatenţiei, se potrivesc celor slabi şi cu o cugetare dobitocească. Au fost învederate astfel întreaga-înţelepciune şi înfrânarea sa, Ştefan petrecând cu multă trezvie şi căutându-L în fiecare zi pe Dumnezeu[3] cu inimă înfrântă şi cu duh smerit.