Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 6. Plecarea

Domnul, Care „caută spre cel smerit şi liniştit”[1] şi „cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”[2], l-a ales din pântecele maicii sale pe Sava, precum pe marele Pavel[3]. Şi cunoscând de mai înainte că va deveni vas ales[4], Cel Care „oile Sale le cheamă pe nume”[5], l-a chemat şi pe el în chip tainic la nevoinţele duhovniceşti.

De îndată ce a ajuns la vârsta adolescenţei[6], Sava a trecut cu vederea patria sa, neamul, cinstea şi dragostea părinţilor şi a plecat pe ascuns din casa părintească şi din cetatea sa. Nu a luat nimic cu el, ci numai pe Hristos şi dragostea sa mai presus de fire pentru El. De dragul Lui şi Sava, aşa cum spune Pavel, era deja mort pentru lume şi toată lumea murise pentru el[7]. Şi astfel nu mai trăia el, ci Hristos în el[8], Care l-a răscumpărat cu însuşi Sângele Său[9].

L-a urmat cu râvnă pe Stăpânul Hristos, Cel Care l-a chemat, şi a intrat în sfinţitul Athon, cel cu adevărat nepreţuit şi iubit, pricinuitorul bunătăţilor celor mai înalte decât orice altceva. Athonul este cel care mi l-a făcut cunoscut, pe lângă ceilalţi sau, mai bine zis, mai înainte de aceia, pe luminătorul şi povăţuitorul Sava, deşi invidia unora m-a lipsit de binecuvântarea de a şedea lângă el până la sfârşit. Cu adevărat, mare pagubă pentru mine!

Deci, bunul nevoitor a intrat în arena nevoinţelor, adică în sfinţitul Munte, în patria monahilor, în Ierusalimul ceresc, în Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri[10]. A intrat cu atâta râvnă şi bucurie duhovnicească, cum nici însuşi marele Moise nu a urcat atunci pe Muntele Sinai, precum avea să spună mai târziu însuşi Sfântul Sava. Desigur, Moise a intrat în foc şi în nor atunci când ceilalţi erau înfricoşaţi de fulgere, de tunete, de întuneric şi de furtună[11] şi vedeau o privelişte înfricoşătoare. Era, într-adevăr, o privelişte cutremurătoare: un om care intră în foc cu trup material de lut, se împărtăşeşte de taine negrăite, văzându-L de faţă pe Dumnezeu în simboluri sfinte, din care pricină faţa începe să-i strălucească astfel încât oamenii nu i-o pot privi decât dacă îşi pun un acoperământ[12].

Acum însă fericitul Sava nu a intrat în întuneric, în foc, în muntele care fumegă şi în sunetul trâmbiţelor[13], ci i s-a părut că a intrat chiar în Cer şi a văzut prăznuirea îngerească şi adunarea cereştilor întâi-născuţi, care privesc faţa lui Dumnezeu pe cât le este cu putinţă, tainic, lin, cu înlesnire, aşa cum El Însuşi ştie să Se arate celor curaţi cu inima[14]. Astfel, avea să devină şi el mai târziu văzător de Dumnezeu, aşa cum vom vedea în continuarea cuvântului.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 20-22