Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 7. Cugetări – închinovierea – tunderea

Am văzut mai înainte, bărbăţia şi iubirea de înţelepciune de care a dat dovadă acest suflet mare chiar dintru început. Nu a intrat în chip simplu în acest loc sfinţit şi nu s-a făcut părtaş lucrării exterioare a monahilor de aici. Nici nu s-a întâlnit şi nici nu a discutat câtuşi de puţin cu minunaţii cetăţeni ai Muntelui, ca să se gândească apoi la întoarcere, considerând că numai aceasta îi era de-ajuns, aşa cum vedem că se întâmplă cu mulţi. Dacă ar fi făcut aşa, atunci s-ar fi asemănat oamenilor care descriu locuri şi cetăţi ce se află departe, pe uscat ori pe mare, sau cu cei care sunt satisfăcuţi şi se desfătează numai auzind cântece despre acele locuri. Nici nu a rămas aşa, pur şi simplu, nedesăvârşit şi fără răbdare, ci cu multă răbdare şi cuvenită bărbăţie până la sfârşit. Şi nici fără să aibă vreun scop sau fără să iasă încercat şi destoinic din luptele duhovniceşti, ceea ce ar fi fost ceva nedemn pentru el însuşi, pentru filosofia cea înaltă şi pentru Cel Care l-a chemat. Dimpotrivă, pe toate le-a săvârşit cu înţelepciune, cu smerenie, în chipul cuvenit, aşa cum au făcut-o, precum mi se pare, puţini dintre asceţii de demult despre care se vorbeşte în Vieţile Sfinţilor şi în cărţile patristice, ca despre nişte stâlpi şi pilde de vieţuire ascetică desăvârşită.

Preaînţeleptul bărbat a socotit, s-a gândit şi a judecat foarte bine că nesupunerea faţă de un bătrân înseamnă lipsă de cercare şi trufie şi, prin urmare, este nepotrivită pentru începerea nevoinţei sale. Iar ascultarea şi smerenia sunt calea cea sigură şi potrivită pentru orice fel de educaţie, cu atât mai mult pentru această filozofie cerească. În felul acesta se dezrădăcinează obişnuinţele de multă vreme, patimile, părerea cum că, chipurile, am cunoaşte ceva. Nesupunerea seamănă cu o livadă neumblată şi plină de spini, care este păşune şi sălaş pentru fiarele sălbatice, adică pentru patimile necurate. Dar de îndată ce se vor dezrădăcina acestea, va cădea îndată sămânţa cea bună, curăţată de neghină[1], şi va prinde rădăcină în chip desăvârşit, prin cuvenitele sudori ale nevoinţei, ca să dea la vremea sa diferitele vlăstare ale virtuţilor, până când va rodi şi va da rod însutit[2], potrivit cuvântului stăpânesc.

Toate acestea le cugeta acela în chip vrednic de sine şi de Cel Care l-a chemat[3], şi îndată, dintru început, şi-a arătat harisma discernământului şi viitoarea sa desăvârşire. A început deja să străbată acea sfinţită petrecere a dumnezeieştilor iubitori de filosofie cu râvna şi în chipul cuvenit. A cercetat după putere, cu iubire de osteneală, pe fiecare povăţuitor şi modul său de viaţă, adică viaţa şi învăţătura fiecărui stareţ, învistierind întru sine folosul primit de la toţi. În cele din urmă l-a ales pe cel mai curajos decât toţi, neînduplecat în nevoinţele ascetice, înaintat în vârstă, dar şi mai înaintat în virtute, fapt pentru care era foarte vestit. Acesta îşi construise coliba sa ascetică cam în mijlocul dumnezeiescului Munte, acolo unde s-a întemeiat Conducerea de obşte (adică Karyes-ul), de către cuviosul întâi-stătător al monahilor. Pe acesta şi l-a făcut dascăl, stăpân peste toate, chivernisitor al său după Dumnezeu. Viteazul Ştefan a intrat astfel cu bucurie şi curaj în prima nevoinţă a singurei petreceri adevărate, adică a celei îngereşti.

Stareţul său i-a tuns, după rânduiala monahală, perii capului celui ce de multă vreme îşi lepădase tot ceea ce îi era de prisos şi pricinuitor de slavă deşartă. Acum lasă materia cea moartă şi groasă celor morţi[4], adică voia proprie, şi primeşte, prin sfinţitele rugăciuni, pecetea lui Hristos. Iar această pecete nici eu nu ştiu cum să o numesc, începutul pocăinţei şi al unei vieţi mai înalte, sau reînnoirea singurei şi primei peceţi a marelui Botez, sau amândouă? Se îmbracă în chip luminat cu toate armele Duhului[5] el, care deja se îmbrăcase cu ele mai demult prin botez. Este numărat împreună cu cei din rânduiala dumnezeiască. Se întrarmează minunatul luptător împotriva tuturor puterilor înţelegătoare ale vrăjmaşilor. Le săvârşeşte deja pe toate în numele lui Sava, în loc de al lui Ştefan. Şi astfel, va purta acest nume împreună cu chemarea sa, ca Petru[6], ca Pavel[7] şi ca fiii Tunetului[8], care au primit numele de la Hristos ca nişte vrednici ucenici ai Lui. Dar şi Sava cu nimic nu a fost mai prejos în ceea ce priveşte râvna şi credinţa lor.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 22-25