Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 8: Primele nevoinţe
25 March 2013Câtă putere duhovnicească nu a arătat viteazul! Câtă răbdare şi stăruinţă în aceste nevoinţe! Sau, mai degrabă, cu câtă bucurie şi bunăvoinţă primea, zi şi noapte, cele care pentru alţii erau nesuferite şi grele, bând, ca şi Iov[1], necinstirile, ca şi cum ar bea lapte şi miere, iar ocările şi batjocurile ca pe o ambrozie tainică!
Uneori mai mânca şi bătaie. Aşa cum am spus mai înainte, povăţuitorul său era aspru, având o fire neînduplecată. Iar aceasta din pricina petrecerii sale pustniceşti, dusă până la limită, dar şi datorită asprimii fireşti a locului. Acest loc l-am văzut şi noi.
Cele mai multe încercări ale lui Sava le-am auzit povestite în amănunt de la alţii. De aceea, ceea ce am spus în puţine cuvinte şi ceea ce voi mai spune ar fi bine să povestească cei care au petrecut împreună cu el, desigur, dacă mai trăiesc unii din generaţia lui. Aceştia, atât atunci, cât şi acum, numai prin povestirea izbânzilor lui pregăteau şi pregătesc mulţi nevoitori, care să-i urmeze în râvnă şi bărbăţie. Mai precis, Sfântul se nevoia, iar ceilalţi împreună-nevoitori, iubitori ai ascultării, îl urmau de departe, ca pe un înaintemergător, însufleţitor al nevoitorilor, purtător de cunună şi biruitor fără seamăn.
Astfel, şi urmaşilor s-a făcut pildă din auzire, pe care erau îndemnaţi să o urmeze. Semăna cu un înfricoşător pinten care îmboldea sufletele celor cuprinşi de lâncezeală şi aprindea în ele râvna fierbinte de a-l urma, cu toate că cei care priveau spre el şi spre nevoinţa lui semănau cu cei ce alergau „pe jos pe lângă carul de luptă lidian”[2].
Fără îndoială, numai minunatul Sava strălucea mai mult decât toţi cu ascultarea şi cu smerenia. I-a întrecut atât de mult pe monahii care erau împodobiţi cu aceste virtuţi, precum lucrătorul cel mare al zilei, adică soarele, întrece în lumină stelele ce luminează noaptea. Aceasta o spuneau şi o credeau toţi cetăţenii acelei sfinţite vecinătăţi.
