Biblia pentru copii – Cain şi Abel
13 April 2013
Cain şi Abel cresc şi se joacă împreună. Câteodată se mai ceartă. Cain îl pizmuieşte pe Abel. Şi nu seamănă deloc. Cel mare seamănă cu mama, iar cel mic cu tata. Şi iubeşte animalele. Toată ziua aleargă în urma turmei de oi pe care le‑a îmblânzit Adam. Le scoate la păşune. Adam i‑a dăruit primul său toiag de păstor.
Cain nu iubeşte deloc animalele. Se ocupă mai mult cu pământul. Îi place să adune seminţele, să le semene. Să urmărească cum creşte copăcelul pe care l‑a sădit, să‑l sape, să‑l ude. Şi se mândreşte când vede roadele crescând şi pârguindu‑se la soare. Le socoteşte propria sa ispravă. Şi aşteaptă ca părinţii lui să‑l laude.
Dar mama îi zice:
– Ai văzut? Dumnezeu a binecuvântat ostenelile tale. Pomii sunt încărcaţi de roade. La fel şi ogoarele.
Între timp soseşte şi Abel. Pe umeri duce un miel.
– Este cel mai frumos din turma mea! se laudă. Cel mai gras. Şi‑l voi dărui jertfă lui Dumnezeu, Care a binecuvântat turma mea şi a înmulţit animalele. Vreau să‑I mulţumesc.
– Tu? îl întreabă pe Cain mama lui. Ai dăruit lui Dumnezeu primele roade?
Cain se preface că nu a auzit întrebarea. Însă intră în coliba lor şi ia toate roadele pe care le găseşte. Nu suportă nemulţumirea mamei lui. Le va dărui lui Dumnezeu, chiar dacă nu sunt dintre cele mai bune. Numai să scape de obligaţie.
Clădeşte un altar, lângă cel al fratelui său, aruncă roadele deasupra la întâmplare şi aşteaptă să se aprindă lemnele pe care le‑a pus dedesubt.
Abel, alături de el, şi‑a ridicat mâinile spre cer şi se roagă. Inima lui este înflăcărată. Se topeşte de recunoştinţă pentru toate bunătăţile pe care i le‑a dăruit Dumnezeu. Aprinde focul pe altar. Iar arderea lui de tot se mistuie încet, în timp ce el stăruie în rugăciune.
Cain începe să‑şi piardă răbdarea. Focul lui nici vorbă să se aprindă. Îl priveşte cu invidie pe fratele său. Nu mai poate rezista. Se ridică şi pleacă. Faţa lui este ca cerul înnorat, iar inima lui ca marea tulburată. Şi în urechile lui răsună glasul blând al lui Dumnezeu:
– Cain, ce este cu faţa aceasta posomorâtă? Dacă ai fi dăruit cu toată inima roadele tale, crezi că nu s‑ar fi aprins şi focul tău? Nu ar fi fost bineprimită şi jertfa ta ca şi cea a lui Abel? Hai! Ai făcut ce‑ai făcut. Linişteşte‑te acum!
Dar cum să se liniştească? Se duce la câmp. Vede oile fratelui său în mijlocul ţarinii sale şi se aprinde de mânie.
Abel, cu toiagul de păstor pe care i l‑a dăruit tatăl său, se străduieşte să le alunge. Dar nu mai apucă, căci Cain se năpusteşte asupra lui şi îl trânteşte la pământ. Îl loveşte, apoi o ia la fugă. Aleargă, aleargă de parcă l‑ar urmări cineva. Şi în urechile lui răsună glasul lui Dumnezeu:
– Cain, unde este fratele tău?
Cain se opreşte şi răspunde cu obrăznicie:
– Dar ce, eu sunt păzitorul fratelui meu?
– Ah, Cain! se aude glasul îndurerat al lui Dumnezeu. Zadarnice vor fi de acum înainte ostenelile tale. Pământul nu îţi va mai da roade. Oamenii te vor ocoli, iar tu nu îţi vei mai găsi liniştea nicăieri. Sângele fratelui tău te va urmări oriunde vei merge. Aceasta va fi pedeapsa ta.
Adam şi Eva nu l‑au mai văzut pe Cain, cu toate că l‑au căutat peste tot cu multă durere. Dar Dumnezeu i‑a binecuvântat din nou. Nu i‑a lăsat fără fii. Le‑a dăruit şi alţi copii. Iar copiilor lor le-a dăruit nepoţi şi nepoţilor strănepoţi. Şi Adam, bătrân de acum, îi adună în jurul său şi le povesteşte viaţa pe care o ducea el împreună cu Eva în Rai.
– Ah, Raiul! suspină Adam. Acolo toate erau altfel. Nu exista întristare, nu exista moarte, ci numai bucurie.
Atât de multă bucurie, încât Adam nu poate să o descrie.
Unii dintre copii îl cred şi îl întreabă ba despre una, ba despre alta cu privire la Rai. Alţii nu întreabă nimic. Însă toţi vor să‑l asculte.
Cu trecerea anilor, Raiul devine o poveste. Şi cele despre Dumnezeu par tot o poveste. Oamenii nu mai cred că există cu adevărat. Pentru aceasta încetează să‑L mai iubească. Nu îl iubesc nici pe aproapele lor, pe fratele lor. Pentru că dragostea către Dumnezeu aceasta este: dragostea către aproapele care este fratele nostru. Dragostea fără Dumnezeu este ca o păsărică. Îşi deschide aripioarele şi zboară! Lasă inima pustie ca un cuib gol. Ia împreună cu ea şi bucuria. Şi zâmbetul care împodobeşte lumea şi o luminează.
Şi cum să trăiască oamenii într‑o lume întunecată? Fără zâmbet! Şi fără bucurie! Se poate?
Nu! Nu se poate!
Lui Dumnezeu Îi pare rău de ei. Vezi tu, sunt zidirea Lui. Se îndurerează pentru ei, se îndurerează şi pentru lume. Nu vrea să piardă din pricina lor. Şi dacă există măcar un drept, a cărui inimă să fie sălaş al dragostei, chiar şi numai pentru acesta merită să facă ceva. Trebuie să facă ceva. Şi va face, vei vedea. Pentru că există un astfel de om. Acesta este Noe.
***
Sursa: Zoe Kanava, Biblia pentru copii, Editura Evanghelismos 2008. Toate drepturile rezervate Editurii Evanghelismos. Preluarea interzisă. 
