Biserica Ortodoxă în lume

Biserica Ortodoxă, după cum mărturisim în Simbolul de Credinţă este Una, Sfântă, Sobornicească (Catolică) şi Apostolică. Aceste patru însuşiri arată întreaga ei măreţie, unitatea ei interioară, dar şi dimensiunea-i ecumenic-universală. Este Una, pentru că Unul este şi Trupul lui Hristos; este Sfântă, pentru că sfinţenia provine din sfinţenia Capului, care Cap sfânt sfinţeşte şi mădularele Sale; este Catolică, pentru că s-a întins în toată lumea; este Apostolică, pentru că se sprijină pe învăţătura Sfinţilor Apostoli şi, desigur, a Sfinţilor Părinţi, aşa cum aceştia au tâlcuit predica apostolică, de vreme ce Apostolii sunt martori ai Învierii lui Hristos.

În continuare, voi insista pe scurt asupra catolicităţii Bisericii şi voi expune această temă din perspectiva dimensiunii ei internaţionale, aşa cum este aceasta exprimată astăzi, şi, desigur, din perspectiva teologiei şi a vieţii ortodoxe, aşa cum sunt ele trăite în zilele noastre.

1. Contactul meu personal cu Ortodoxia din toată lumea

M-a învrednicit Dumnezeu să intru în contact cu aproape întreaga Biserică Ortodoxă contemporană şi să cunosc dinamica acesteia, dar, în acelaşi timp, să văd şi problemele care o frământă. Acest lucru s-a petrecut, prin iconomia lui Dumnezeu, prin intermediul prelegerilor pe care le-am ţinut în toate colţurile lumii, în Răsărit şi în Apus, şi, desigur, prin cărţile mele care s-au tradus în mai toate limbile de bază şi sunt citite de către creştini din toată lumea. Toate acestea mi-au dat prilejul nu doar să întâlnesc creştini ortodocşi din toată lumea, să vorbesc cu ei, dar şi să port corespondenţă cu cititorii, încercând astfel să ofer şi eu ceva mărturiei contemporane a Bisericii Ortodoxe.

De multe ori am vizitat Constantinopolul, Cetatea Împărătească, şi Patriarhia Ecumenică, pe care o cinstesc, deoarece este o mărturie a unităţii tuturor Bisericilor Ortodoxe. Vreme de trei ani, pe anumite intervale de timp, am predat la Facultatea de Teologie ”Sfântul Ioan Damaschin” a Patriarhiei Antiohiei, la Balamand, în Libanul de Nord, şi am făcut misiune în Orientul Mijlociu, adică în Siria şi Liban. În mod repetat am vizitat ţările balcanice, de asemenea, precum şi Rusia şi Georgia. Am călătorit neîncetat în Europa, mai ales în Anglia şi în America, ţinând conferinţe şi discutând cu creştini ortodocşi de toate naţionalităţile.

Aceste ieşiri din Grecia şi mersul meu către lumea din afară a început de pe la vârsta de 30 de ani, pentru că pe atunci însetam să aflu cum lucrează şi cum se poartă ortodocşii din toată lumea, doream să pot vorbi cu ei şi apoi să abordez diferite teme teologice şi bisericeşti. Am început acest demers pe când eram în Edessa, am continuat-o în perioada când slujeam la Arhiepiscopia Atenei şi am extins-o când am devenit Mitropolit al Mitropoliei de Nafpaktos.

Ceea ce este important este faptul că nu mergeam pur şi simplu în călătorii de recreere, nici din propria-mi iniţiativă, ci totdeauna la invitaţia diferitelor comunităţi creştine, Biserici, Universităţi şi Facultăţi de Teologie, ca să prezint chestiuni teologice şi bisericeşti actuale care îi preocupau. Au existat situaţii, şi acestea sunt şi cele mai însemnate, când am vizitat diferite ţări, ca să-mi prezint cărţile care se traduseseră în limbile respective şi asta mi-a dat posibilitatea să analizez gândirea teologică prezentată în aceste cărţi şi să comunic cu creştinii acelor regiuni.

Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru toată această lucrare care se face în paralel cu pastoraţia din Sfânta Mitropolie în care m-a trimis Dumnezeu şi pe această cale se face cunoscută şi Mitropolia noastră în lume, dar şi, în paralel, prin participarea mea la diferite congrese naţionale şi internaţionale.

Călătoriile acestea către răsărit şi către apus, către miazănoapte şi către miazăzi nu au fost fără de osteneală şi greutăţi, fără jertfe şi nesomn, fără trudă şi ispite. Însă, în cele din urmă, rămâne bucuria că am participat şi eu la misiunea Bisericii şi la slava lui Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu este Cel care la sfârşit va judeca toată această lucrare şi, adesea, Îl rog să-Şi arate mila şi iubirea de oameni şi să vadă buna mea dispoziţie lăuntrică şi să nu Se oprească la unele greşeli exterioare, pe care, ca nişte oameni, le facem.

Voi încerca să expun pe scurt câteva păreri personale asupra subiectului „Biserica Ortodoxă în lume”, păreri la care am ajuns prin experienţă.

2. Imperiul Roman creştin

Este cunoscut faptul că Imperiul Roman creştin se întindea din Peninsula Iberică până în Orientul Mijlociu şi în Africa de Nord. Concret, în epoca lui Constantin cel Mare, Imperiul Roman se întindea în tot spaţiul mediteranean, cuprinzând Anglia, Portugalia, Spania, Franţa, Elveţia, Italia, Austria, Balcanii, toată Africa de Nord, Libanul, Siria, Turcia şi coastele ruseşti de la Marea Neagră. Mai târziu, desigur, s-a împărţit în Imperiul Roman de Apus şi cel de Răsărit. În partea apuseană au stăpânit barbarii, care din când în când coborau din nord, dar şi în partea răsăriteană existau diferite probleme din partea popoarelor orientale duşmane, consecința fiind aceea că Imperiul Roman avea să se restrângă simţitor, pierzând multe regiuni atât  din răsărit, cât şi din apus.

Ceea ce este important este aceea că, din perspectiva Bisericii Ortodoxe, existau multe însuşiri comune, adică dumnezeiasca Liturghie, viaţa evanghelică, teologia stabilită de Sinoadele Ecumenice, tradiţiile şi multe altele. Desigur, din când în când apăreau diferite erezii, pe care Părinţii le combăteau în Sinoade Locale şi Ecumenice. Cu toate acestea, au rămas diferite grupări eretice ca Biserici particulare, precum nestorienii, monofiziţii, monoteliţii etc.

Cu toate că în Imperiul Bizantin exista o teologie, o tradiţie culturală, dar şi o administraţie de stat unitară, totuşi avem de-a face cu un multilingvism. La început exista bilingvism, de vreme ce existau cetăţeni romani (romei) de limbă greacă şi de limbă latină, iar apoi s-au adăugat vorbitorii de limbă arabă şi slavă. Însă scopul lor comun era trăirea vieţii ortodoxe.

Cucerirea Imperiului Roman de Răsărit de către Otomani a creat multe probleme în administrarea şi pastoraţia Bisericii Ortodoxe, dar a dat martiri şi sfinţi din toate popoarele imperiului, adică dintre toţi creştinii Imperiului Roman unitar.

3. Probleme bisericeşti contemporane

Eliberarea treptată a multor părţi ale vechiului Imperiu Roman de sub jugul otomanilor a avut ca urmare dezvoltarea statelor naţionale, sub influenţa ideilor iluminismului şi ale romantismului. Astfel, unele populaţii din mai multe regiuni s-au constituit în naţionalităţi speciale pe baza anumitor însuşiri caracteristice şi au cerut sau au obţinut în mod abuziv dezlegarea de Patriarhia Ecumenică, care până atunci reprezenta unitatea fostului Imperiu Roman creştin în întregul său. Astfel, naţionalismul a intrat şi în spaţiul Bisericii, care prin natura sa este ecumenic-universală – adică nu deviază spre naţionalism – care este cu totul altceva decât conştiinţa naţională. Una este naţionalismul şi alta conştiinţa naţională, una este dragostea de patrie şi alta absolutizarea unei anume patrii în dauna sobornicităţii.

Astăzi, în Biserica Ortodoxă există trei tendinţe majore de manifestare a naţionalismului, cel elinofon, cel slavofon şi cel arabofon. Problema, desigur, nu este limba, ci pătrunderea etnofiletismului, a naţionalismului în viaţa internă a Bisericii, cu toate că etnofiletismul a fost condamnat clar de Sinodul de la Constantinopol în anul 1872.

În vizitele mele în diferite regiuni ale Răsăritului, Apusului şi Nordului, am întâlnit creştini ortodocşi care se poartă cu adevărat ca nişte ortodocşi, având o credinţă simplă şi tradiţii bisericeşti corecte, dar am întâlnit şi creştini ortodocşi care sunt însufleţiţi de etnofiletism – care constituie o negare a unităţii şi sobornicităţii Bisericii Ortodoxe.

În continuare voi consemna opiniile pe care le-am dobândit în urma cercetărilor mele la faţa locului, identificând câteva probleme bisericeşti contemporane, dincolo de punctele comune pozitive, care rămân şi alcătuiesc unitatea Bisericii Ortodoxe.

a) Diviziunea administrativă bisericească

În Biserica primară, aşa cum vedem în Sfintele Canoane ale Sinoadelor Locale şi Ecumenice, exista aşa-numita „Pentarhie”, adică cele cinci Patriarhate vechi, anume Vechea Romă, Noua Romă, Alexandria, Antiohia, Ierusalimul, precum şi Biserica autocefală a Ciprului.

Theodor Balsamon, Patriarhul Antiohiei, într-un studiu special despre privilegiile patriarhale, referindu-se la Canonul al 36-lea al Sinosului VI Ecumenic, interpretează această Pentarhie din perspectiva celor cinci simţuri ale trupului. Aşa cum trupul uman are cinci simţuri (vedere, auzire, miros, gust, pipăit), la fel şi Trupul lui Hristos, Biserica, are cinci simţuri. Sunt Bisericile Vechii Rome, a Noii Rome, a Alexandriei, a Antihiei şi a Ierusalimului. Scrie că „marii arhierei” „ai celor cinci preasfinţite tronuri”, „sunt astfel cinstiţi în toată lumea” şi există unitate şi „cel de-al doilea nu se revoltă împotriva celui dintâi, nici cel de-al treilea împotriva celui de-al doilea, ci precum cele cinci simţuri ale unui cap, numărate laolaltă, iar nu împărţite, socotite de poporul cu nume creştin, au întru toate egalitate şi cu îndreptăţire sunt numite capetele Sfintelor Biserici din toată lumea ale lui Dumnezeu şi nu sunt vătămate de diferenţele şi diferendele omeneşte.

În 1009, Biserica Vechii Rome s-a îndepărtat de Trupul Bisericii Ortodoxe; pe de altă parte, odată cu trecerea vremii, au fost create şi alte Patriarhii şi Biserici Autocefale. Astfel, astăzi, Biserica Ortodoxă este alcătuită din 14 Biserici Autocefale, adică: Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, Patriarhiile: Alexandriei, Antihohiei, Ierusalimului, Rusiei, Serbiei, României, Bulgariei, Georgiei și Bisericile Autocefale: a Ciprului, Greciei, Poloniei, Albaniei, Cehiei şi Slovaciei.

Toate aceste noi Biserici autocefacele s-au constituit separându-se în diferite moduri de Patriarhia Ecumenică, care a devenit „donatoare de sânge” pentru aceste noi administraţii bisericeşti şi de aceea şi este numită Biserică Mamă şi Biserică Soră.

Această nouă împărţire a urmat noua împărţire politică a statelor naţionale, fapt care însă, dacă nu este abordat cu cea mai mare atenţie, poate deveni o adevărată bombă pusă la temeliile Bisericii Ortodoxe.

Desigur, continuă să existe unitatea interortodoxă a Patriarhiilor şi a Bisericilor Ortodoxe Autocefale, având drept centru Patriarhia Ecumenică, însă uneori, în practică,  această unitate este surpatădin pricina iubirii de putere, de întâietăţi şi de către clericii dornici să fie întâistătători. Astfel, autocefalia funcţionează uneori ca autodeterminare şi autonomizare, după cum atrage atenţia în acest sens Olivier Clement. Autoadministrarea devine uneori autonomă, de sine stăpânitoare, de aceea şi apar diferite probleme bisericeşti.

Una dintre cele mai mari probleme care preocupă Biserica Ortodoxă contemporană în ce priveşte acest aspect este fenomenul diasporei. Termenul acesta, diasporă, se folosea pentru a denumi pe evreii care se aflau departe de Ierusalim şi, în general, Palestina. Astăzi, prin acest termen sunt denumiţi creştinii ortodocşi ai unui stat care trăiesc într-alt stat al Europei sau Americii. Acest lucru este foarte vizibil în America, acolo unde lucrează şi trăiesc creştini ortodocşi din diferite state, care au fost nevoiţi să emigreze şi care au întemeiat diferite Biserici naţionale – greci, ruşi, români, bulgari, arabi etc. Aşadar, Bisericile Ortodoxe au mitropolii, episcopii şi parohii în America, pe care le şi administrează, în cadrul Patriarhiei Ecumenice. Fenomenul acesta este caracterizat drept „diaspora”.

Pentru a înţelege acest nou fenomen care reprezintă o gravă abatere ecleziologică contemporană, trebuie menţionat că în Biserica Sinoadelor Locale şi Ecumenice, până în veacurile din urmă, nu existau episcopi speciali pentru fiecare naţie. Patriarhiile, Bisericile Autocefale, Mitropoliile, Episcopiile, parohiile nu se împărţeau în funcţie de caracteristicile naţionale ale creştinilor, ci după regiunile geografice [şi politice]. De exemplu, de o anume Patriarhie ţineau popoare diferite care îl pomeneau pe acelaşi patriarh sau mitropolit al respectivei zone administrative.

Dacă ar fi continuat să fie valabil acest principiu, atunci toţi creştinii ortodocşi care trăiesc în America, în Europa sau Asia, ar trebui să-l pomenească pe Patriarhul Ecumenic, câtă vreme acum, de obicei, clericii ortodocşi îl pomenesc pe Patriarhul poporului sau statului din care provin. Acest lucru se numeşte dezintegrare a spaţiului bisericesc pe baza criteriilor etnofiletiste. Astfel, în America, în Europa, în Asia, există mitropolii şi parohii din fiecare regiune administrativă bisericească, de aceea şi este zădărnicit dreptul canonic al Bisericii.

b) Concepţii teologice

Ştim că teologia este credinţa Bisericii. Această teologie a fost alcătuită prin Revelaţia dată de Dumnezeu Prorocilor, Apostolilor şi Părinţilor fiecărei epoci şi a fost formulată de Sinoadele Ecumenice. În mod firesc, ar trebui să existe o expresie teologică unitară.

Astăzi, însă, predomină concepţii teologice diferite, care, de multe ori, sunt formulate pe baza unor oportunități şi interese particulare, mai ales de natură etnică. Teologia Prorocilor, a Apostolilor şi a Părinţilor este tâlcuită în diferite moduri pentru a servi diferitelor oportunisme.

De pildă, în Rusia dinaintea Revoluţiei Bolşevice, s-a conturat, în spiritul umanismului occidental şi a idealismului german, o expresie teologică particulară, iar aceasta a fost dezvoltată încă și mai mult de către refugiaţii ruşi care au emigrat la Paris după instaurarea comunismului în Rusia, iar această teologie este considerată de către autorii ei superioară atît teologiei Părinţilor Bisericii din perioada bizantină, cât şi teologiei scolastice. De asemenea, din pricina faptului că refugiaţii ruşi de la Paris se rupseseră de Patriarhia Rusă care încerca să salveze tot ce mai era posibil de salvat, s-a dezvoltat o tendinţă teologică numită euharistologia, potrivit căreia centrul vieţii bisericeşti este dumnezeiasca Euharistie, independent dacă Episcopul este recunoscut canonic de către Biserica Mamă – adică de Patriarhia Ecumenică. Un caz semnificativ în acest sens este teologia euharistică a lui Afanasiev.

Mai mult încă, teologia ortodoxă a suferit diferite influenţe din partea altor confesiuni creştine, de la papism şi protestantism. O asemena teologie a ajuns şi în spaţiul elen şi este exprimată de unii teologi şi clerici ortodocşi.

Pe de altă parte, astăzi, principalele Facultăţi de Teologie care influenţează chestiunile teologice în Biserica Ortodoxă sunt următoarele: cele două Facultăţi de Teologie din Grecia – Athena şi Thessalonic –, Institutul Theologic „Sfântul Serghie” de la Paris, Seminarul Teologic „Sfântul Vladimir” din New York şi Facultatea de Theologie „Cinstita Cruce” din Boston. Toate celelalte facultăţi de teologie primesc pe diferite căi şi în diverse moduri influenţe din partea acestor cinci facultăţi menţionate. Este important acest lucru, pentru că teologii abia „ieşiţi din găoace” care vor susţine Bisericile Ortodoxe în generaţia următoare în administraţie, pastoraţie şi în învăţătură, sunt formaţi de către curentele teologice care domină în facultăţile de teologie contemporane.

c) Influenţele pe care le primeşte Biserica Ortodoxă din partea eterodocşilor

Biserica Ortodoxă nu funcţionează ca o religie, ci precum o Biserică, precum o comunitate, o familie, un spital duhovnicesc. În Biserică, omul îşi întâlneşte familia duhovnicească, „statul” său spiritual, spitalul duhovnicesc.

Însă astăzi, Biserica Ortodoxă trăieşte, pe de o parte, printre creştinii secularizaţi ai comunităţilor religioase din Occident (papistaşi şi protestanţi), care se exprimă printr-un umanism creştin ce se preocupă de cele din afară ale omului, lepădând tradiţia lăuntrică isihastă, iar pe de alta, în mijlocul diferitelor religii antropocentrice, precum iudaismul, mahomedanismul, hinduismul, budismul, cu toate ramificaţiile lor.

Biserica Ortodoxă se luptă să combată toate aceste influenţe, dar, în acelaşi timp, suferă şi influenţe în expresia ei teologică şi eclesiologică.

Dacă cercetăm cu atenţie viaţa Bisericii Soborniceşti, vedem că ea este supusă multor ispiste. În ţările creştine occidentale, ea suferă presiuni din partea secularizării, aşa cum este în mod clar cazul Americii, iar în ţările musulmane rabdă ispite din partea sistemelor teocratice respective şi, desigur, în aceste condiţii, Biserica fie dă mucenici contemporani, fie, în fiecare zi, se confruntă cu fenomenul apostaziei.

Trei ispite frământă Biserica Ortodoxă astăzi: secularizarea, ecumenismul şi schismele.

Prin secularizare se înţelege alterarea cugetului Bisericii Ortodoxe în urma coexistenţei cu alte ideologii şi practici sociale care predomină în societatea contemporană. Secularizarea poate fi observată în teologie, în eclesiologie şi în pastoraţie mai ales în faptul că elementul divin al Bisericii este pur şi simplu lepădat, iar Biserica este transformată într-o simplă organizaţie social-umanitară.

Prin ecumenism se înţelege sincretismul în credinţa ortodoxă, în viaţa ortodoxă, în nevoinţa ortodoxă, amestecarea cu alte confesiuni creştine şi cu alte religii, adică surparea adevărului revelat, aşa cum acesta a fost predat de Hristos Apostolilor, iar aceştia, la rândul lor, l-au predat Părinţilor Bisericii de-a lungul veacurilor. Desigur, Biserica Ortodoxă va purta dialog cu celelalte confesiuni şi religii, dar acest dialog trebuie să aibă loc în cadre teologice, bisericeşti şi canonice ortodoxe.

Prin schisme se înţeleg disensiunile administrative ale Bisericilor Ortodoxe particulare, fapt care constituie o mare rană în Biserica Ortodoxă de astăzi. Aproape în toate Bisericile Ortodoxe se întâlnesc grupări schismatice create de clerici doritori de a fi ei întâi-stătători, mişcaţi de patimile lor şi de alte puteri internaţionale şi sociale care doresc să submineze şi să nimicească unitatea Bisericii.

Însă, în toată lumea, pe unde am mers, am găsit şi Biserici bine organizate şi clerici, monahi şi creştini ortodocşi adevăraţi, care „nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal” şi care Îl slăvesc pe Dumnezeu.

d) Influenţe filosofice şi sociale

Biserica Ortodoxă, aşa cum am menţionat mai sus, trăieşte în diferite societăţi care există în cele patru zări ale pământului. Biserica are viaţa lui Hristos prin Sfintele Taine, îşi ţine Tradiţia, dar primeşte şi influenţe din partea condiţiilor sociale care predomină în fiecare loc în parte. Aceste situaţii au la bază felurite principiile filosofice, sociologice şi morale.

În America, Bisericile se confruntă cu probleme din partea iluminismului, a romantismului, a puritanismului, a vieţii prospere, a religiei iubirii de arginţi, a libertăţii samavolnice şi a plăcerii în feluritele ei chipuri.

În Europa, Bisericile primesc influenţe din partea curentelor filosofice ale trecutului, precum iluminismul, romantismul, modernitatea, postmodernitatea, agnosticismul, ateismul, deismul, existenţialismul, idealismul german. Europa este o societate rigidă care facilitează ateismul, agnosticismul, existenţialismul. La toate acestea trebuie menţionate structurile creştine ale Vaticanului, şi acestea rigide, şi diferitele expresii ale protestantismului. Cu toate acestea, există în multe locuri din Europa minunate centre de viaţă ortodoxă care lucrează cu multă putere în condiţii potrivnice.

În spaţiul ţărilor slave şi, în genere, în Europa de Est, Bisericile care au ieşit din martiriul persecuţiilor se confruntă cu mari greutăţi în efortul lor de realcătuire bisericească. Înţeleg că s-a pierdut o întreagă generaţie care a trăit în timpul regimurilor comuniste şi că acum, Biserica încearcă să găsească veriga de legătură cu tradiţia. Acest scop încearcă să-l atingă prin editarea de cărţi ortodoxe, prin vizite în alte ţări ortodoxe, prin organizarea de dezbateri de problematizare ortodoxă; de asemenea, prin canonizarea martirilor şi cuvioşilor care au trăit în ţările lor, prin revigorarea monahismului ortodox, prin căutarea organismelor duhovniceşti vii, adică a ortodocşilor care trăiesc şi exprimă Tradiţia Ortodoxă.

În ţările orientale, precum Libanul, Siria, Palestina, Irakul dar şi mai la est, Bisericile au de înfruntat mentalitatea fanaticilor musulmani și opiniile ereticilor creştini (nestorieni, monofiziţi, monoteliţi). În aceste ţări au loc conflicte armate care reprezintă marea încercare şi durere contemporană a Bisericilor, pentru că dragostea este alungată, este surpată valoarea omului, este pusă în pericol coeziunea socială. Din timp în timp ies la iveală ştiri despre decapitări şi martirii ale creştinilor şi clericilor ortodocşi care mărturisesc credinţa ortodoxă.

În ţările Africii, Bisericile Ortodoxe, în afara ispitelor pe care le-am pomenit deja, se confruntă cu foametea şi sărăcia, cu bolile şi vrăjitoria, cu predicile misionarilor eretici şi cu fanatismul creştinilor eterodocşi dar şi al celor aparținători de alte religii.

Acestea au fost câteva dintre gândurile mele de căpătâi cu privire la situaţia contemporană a Bisericii Ortodoxe în toată lumea, toate acestea având la bază propria mea experienţă. Le-am expus pe scurt, pentru că prezenta întâlnire nu urmăreşte analize mai vaste.

Cu toate acestea, trebuie să se înţeleagă că dincolo de problemele pe care le întâmpinăm în ţara noastră [Grecia, n. tr.], se cuvine să vedem şi toate celelalte probleme care preocupă Biserica Ortodoxă din toată lumea, precum secularizarea, războaiele, persecuţiile, foametea, lipsurile de tot felul. Biserica se luptă în lume ca să exprime adevărul lui Hristos, al Apostolilor şi al Părinţilor, să dea mărturiea credinţei sale şi să poarte un dialog cu aceia care o caută, fără, desigur, să îşi altereze cugetul ortodox.

Acestei mărturii încerc şi eu să îi fiu părtaş, cu neînsemnatele mele puteri teologice, pentru că mai presus de orice îmi pasă de slava lui Hristos şi de lauda Bisericii noastre Ortodoxe.