Dacă ai inimă, te poți mântui

Mântuirea reprezintă cu adevărat o artă care te scoate din banalitate, din starea de îndestulare, din comoditatea traiului bun, te eliberează de greutatea de prisos, te face să zbori, să te înalți spre cer cu inimă curată. Vă voi împărtăși câteva gânduri, pornind de la un citat din Pateric. Este vorba despre o sintagmă a cuviosului părintelui nostru, Pamvós, care sună cam așa: «Dacă ai inimă în tine, te poți mântui».

Patericul este o carte, o colecție de apoftegme, de învățături simple, fără prea multă pălăvrăgeală, scrise așa cum se spune în Faptele Apostolilor: «precum le dădea lor Duhul a grăi» (Fapte 2, 4). În mare parte, descrie viața unor sfinți care au trăit în pustie. Unul dintre aceștia este și sfântul Macarie cel Mare, care se nevoia într-un loc situat aproape de un sat. Pentru a se întreține, împletea papură, pe care i-o dădea unui cunoscut de-al său ca s-o vândă în piață și, cu banii obținuți, își cumpăra pesmet și curmale. Odată, sfântul Macarie a fost acuzat de fiica hangiului din sat că ar fi lăsat-o însărcinată. Întreg satul s-a sculat împotriva sa. Smerit, sfântul a acceptat acuzația fără să cârtească nimic, oferindu-se chiar să o ajute pe fată cu bani până se va naște copilul. Astfel, a fost nevoit să muncească din răsputeri ca să facă rost de banii necesari (desigur, pe atunci nu existau testele ADN, ca să poată să-și dovedească nevinovăția).

Când s-a împlinit sorocul ca fata să nască, pruncul nu a ieșit din pântecele mamei până când aceasta n-a mărturisit că tatăl copilului nu este ascetul Macarie, ci un soldat care trecuse prin satul acela. Auzind aceasta, sătenii au început să-l laude și să-l cinstească pe sfânt pentru faptul că a acceptat de bună voie să fie calomniat pe nedrept. Însă sfântul îndată a plecat cât mai departe de sat, ca să-și ferească inima de slava oamenilor.

Așadar sfântul Macarie, întrucât «a avut inimă», inimă pe care și-a încredințat-o în totalitate lui Dumnezeu, a putut să reziste în fața calomniilor oamenilor, preferând să se bucure de slavă sus, în ceruri, decât să fie cinstit și lăudat aici, pe pământ. Iată ce spune în acest sens psalmistul: «Izbăvește-mă de clevetirea oamenilor și voi păzi poruncile Tale» (Ps. 118, 134).

Un lucru foarte important asupra căruia insistă părinții pustiei este tăierea voii proprii. Acest lucru nu înseamnă să nu mai avem dorințe, căci omul fără dorințe este mort, ci să renunțăm la voia noastră proprie, la încăpățânarea de a face ceea ce vrem noi. Fiindcă, dacă facem ce vrem noi, rezultatele vor fi catastrofale. Pentru monah, e ușor să trăiască fără familie și fără bani, însă e foarte greu să-și taie voia proprie. De aceea șchiopătăm cu toții și de aceea monahismul a ajuns în halul în care a ajuns.

La fel se întâmplă și în cadrul familiei. Fiecare vrea să facă ce vrea el, nimeni nu cedează și la final se ajunge la divorț. Însă cine cedează primul îl va câștiga și pe celălalt. Atunci când facem voia noastră, e ca și cum ne-am încuia inima. Și, având inima încuiată, nu putem suporta pe cei din jurul nostru, fiindu-ne imposibil să iubim și să fim iubiți.

Acum câțiva ani a venit în Grecia un mare psiholog contemporan, Irvin Yalom, ca să țină o serie de prelegeri. La un moment dat, cineva din sală i-a pus următoare întrebare: «Domnule profesor, din cei 40 de ani de experiență în câmpul psihanalizei, ce ne puteți spune despre trăsăturile caracteristice ale omului contemporan în comparație cu generațiile trecute?». Iar el a răspuns cam așa: «Astăzi omul suferă de prea multă voie proprie. Cei care își pot satisface voia ajung să cadă în depresie, iar cei care nu reușesc să și-o satisfacă devin schizofrenici». Așadar psihologul nu a făcut altceva decât să confirme ceea ce Sfinții Părinți au spus acum câteva secole.

Hristos a venit pe pământ, S-a făcut om, propovăduind Învierea și dragostea. Însă, pentru a crede în Înviere sau pentru a putea iubi, trebuie să avem inimă. Toți suntem creștini botezați, mădulare ale Trupului lui Hristos, ținem poruncile Sale, respectăm canoanele Bisericii, însă puțini dintre noi au inimă.

«Dacă ai inimă în tine, te poți mântui». A-ți mântui sufletul nu înseamnă a intra în Rai ca prin farmec, ci înseamnă a fi întreg, împlinit. Însă la împlinire putem ajunge numai dacă ne depășim propriul «ego» prin iubire, «ego» pe care l-am moștenit de la Adam. Iar iubirea are nevoie de inimă.

Discutam odată despre această sintagmă din Pateric cu un stareț din fosta Uniune Sovietică, care mi-a zis: «Avva Pamvós trebuia să se refere la inima curată». Iar eu i-am răspuns: «Dacă nu ne străduim cu tot dinadinsul să iubim și să ne curățim, inima noastră va rămâne inactivă și, prin urmare, nu ne vom putea mântui». Cei mai mulți creștini cred că se vor mântui numai respectând «Legea». Desigur, Legea lui Dumnezeu e bună și binecuvântată. Însă Hristos a venit și a completat-o prin porunca nouă a iubirii. Iar iubire fără inimă nu se poate. Oricât ne-am strădui să nu păcătuim sau să ducem o viață cât mai virtuoasă, dacă nu o încununăm cu jertfa iubirii, nu ne putem mântui. La fel: oricât de virtuoși am fi, oricât de stricți am fi în respectarea Legii, dacă nu ne înmuiem inimile, dacă nu ne vom jertfi propriul «ego», dacă nu vom comunica cu adevărat cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni, acceptându-ne pe noi înșine cu toate lucrurile pozitive și negative, nu vom fi împliniți, nu ne vom mântui.

Am văzut că rugăciunea fariseului, care făcea mai mult decât era poruncit în Lege, dând zeciuială din tot ce avea, nu a fost primită, în timp ce vameșul păcătos, dar cu inimă smerită, s-a întors îndreptat la casa lui. Cei care suntem «virtuoși», dar nu avem inimă, suntem duri și față de noi înșine, și față de ceilalți. Cerem prea multe, devenim prea raționali, vedem viața numai prin prisma legilor, ignorând golurile pe care le lăsăm înăuntrul nostru, goluri care, în mod cert, ne împiedică să ne simțim împliniți, să ne mântuim. Dimpotrivă, «cel care are inimă, se poate mântui».

Pe câți dintre creștinii «virtuoși» îi vedem bucurându-se, zâmbind, comportându-se cu căldură în relațiile cu ceilalți, iertând, adică acceptându-l pe fratele lor, sau, mai bine zis, încăpând împreună cu el, căci, în esență, asta înseamnă «a ierta» (în greacă, verbul «συγ-χωρώ» înseamnă «a locui împreună cu celălalt» – n. tr.)? Dimpotrivă, cei mai mulți îi judecă pe cei din jurul lor, de multe ori Îl judecă chiar și pe Dumnezeu, Care, din iubire, nu-i pedepsește pe cei care încalcă Legea. Vedem zilnic oameni închiși în ei, oameni speriați, amărâți, lipsiți de iubire și bucurie, căci numai iubirea «alungă frica» și umple sufletul de bucurie. Mulți se tem ca nu cumva să le fie «infestată» credința și, de aceea, îi acuză pe episcopii, teologii, preoții, care încearcă să comunice cu oamenii din afara Bisericii noastre, fie eretici, fie schismatici, fie necreștini, de parcă adevărul a fost «arestat» numai de către «clubul» nostru religios.

Când vine vorba despre adaptarea lucrării pastorale la necesitățile vremii – așa cum este, de pildă, încercarea de traducere a anumitor texte din greaca veche, din cauza faptului că majoritatea nu înțeleg limba liturgică – se mânie din cale-afară, de frică ca nu cumva să le fie denaturată credința și dogmele Bisericii, pe care de altfel nu le înțeleg. Uniți împotriva inovatorilor, fac front comun pentru păstrarea tradiției. Vorbesc despre «tradiție», însă o confundă cu «conservarea», neștiind că tradiția (predania) înseamnă a prelua ceva, a-l trăi și a-l preda generațiilor viitoare, pe când conservarea este echivalentă cu «conserva». De aceea trăiesc cu senzația că sunt «super-ortodocși». Gheronda Sofronie de la Essex, această inimă imensă, a zis: «Nici unul din noi nu este ortodox, cu toții avem rătăcirile noastre personale. Ortodoxă este numai Biserica noastră, iar noi ne mântuim numai în calitate de mădulare ale acesteia».

Acest tip de oameni se scandalizează foarte ușor. Vă voi oferi un exemplu: în urmă cu câțiva ani, a fost publicată o carte, care conținea viețile unor oameni virtuoși. Printre aceștia, era și un preot evlavios, părintele Vasile, făcător de minuni, a cărui viață fusese tradusă din limba turcă (dialectul «karamanlid»[i]) de către un preot în vârstă, o cunoștință mai veche de-a noastră. Tare s-a mânhit acesta din urmă când a văzut că din cartea publicată lipsește o minune săvârșită de papa-Vasile. Este vorba despre următoare minune: odată, papa-Vasile se afla în cafeneaua satului, dimpreună cu alți săteni. La un moment dat, sătenii au zis: «Ah, ce bine era dacă aveam puțin tutun!». Auzindu-i, papa-Vasile a răspuns: «Voi merge numaidecât în Cezareea, să vă aduc». Imediat a plecat și s-a întors la scurt timp, aducând tutun. Sătenii s-au gândit că probabil papa-Vasile avea tutun acasă, întrucât era imposibil ca într-un interval atât de scurt să fi călătorit tocmai în Cezareea, care se afla la o distanță de vreo 2-3 ore.

A doua zi, dis-de-dimineață, în satul lor au poposit niște străini, care întrebau dacă în satul acela locuiește un preot pe nume Vasile. După ce l-au găsit, l-au rugat să-i «dezlege» pe cei trei oameni, pe care îi «legase»[ii] în ziua precedentă, când se dusese după tutun, undeva lângă un pod din apropierea Cezareeii, pe motiv că l-au batjocorit. Din momentul în care îi «legase» părintele Vasile, cei trei au rămas împietriți, neputând să se miște deloc. Și astfel li s-a confirmat sătenilor faptul că, într-adevăr, papa-Vasile fusese în Cezareea în ziua precedentă.

Din cauza tutunului, editorii au omis acest episod din viața lui papa-Vasile, ca nu cumva să-i scandalizeze pe creștini, preferând astfel să lase pe dinafară o frumoasă minune săvârșită de Dumnezeu, dincolo de barierile timpului și spațiului. I-a speriat probabil acest simplu gest al părintelui Vasile, care, în multa sa bunăvoință, a vrut să împlinească o simplă dorință a consătenilor săi, aducându-le tutun. Așadar, ținem cu strictețe normele morale, dar nu avem inimă.

Odată eram cu niște pelerini la părintele Paisie. La un moment dat îl întreabă unul din ei: «Gheronda, fumatul este un păcat?». Iar părintele a răspuns: «Măi, băiete, tu ce crezi, că e o virtute?». Nici nu l-a mustrat, nici nu l-a controlat să vadă dacă fumează sau nu, ci, simplu și frumos, cu inimă bună, i-a transmis mesajul de care avea nevoie.

Acum câteva săptămâni, am auzit ceva foarte încurajator referitor la vremurile în care trăim. Din fericire, încă mai există păstori în zilele noastre, care își jertfesc renumele și reputația – pe care o au în ochii creștinilor «evlavioși», păstrători severi ai Legii – de dragul turmei lor. Deci încă mai avem păstori buni, păstori cu inimă, păstori care iubesc și nu țin seama de aparențe și de falsa (bună)cuviință.

Un episcop, vorbind în cadrul sinaxei preoților din eparhia sa, le-a spus acestora: «Preacucernici părinți, nu le interziceți Sfânta Împărtășanie celor care vin la Spovedanie. Să spargem barierele “farmacopeelor” vieții religioase. Ceea ce trebuie să facem e să ne iubim unii pe alții, să trăim în relație adevărată cu Dumnezeu și cu semenii». De multe ori, când vedem un bebeluș foarte drăguț, exclamăm: «îmi vine să-l mănânc». Este vorba, desigur, despre o declarație metaforică, prin care ne exprimăm iubirea față de bebelușul respectiv. Vedeți? Față de un bebeluș ne exprimăm ușor iubirea, pe când, lui Dumnezeu, Care ni se oferă pe Sine sub forma Sfintei Euharistii, Îi întoarcem spatele, tocmai pentru că nu-L iubim, pentru că nu ne deschidem inima ca să-L primim pe «Logodnicul» sufletelor noastre.

Desigur, sunt îndreptățiți creștinii să reacționeze în felul acesta, fiindcă așa îi învățăm noi, cei care le încuiem inimile. Îi îndepărtăm de posibilitatea unei relații personale și profunde cu Dumnezeu, care constă în împărtășirea cu Trupul și Sângele Său, împiedicându-i astfel să-L trăiască pe Hristos. Cred că, influențați fiind de Biserica apuseană – care, vrând să întărească poziția clerului, a introdus azima în loc de Trupul și Sângele Domnului și care consideră drept condiție necesară pentru Sfânta Împărtășanie binecuvântarea preotului (în cadrul Spovedaniei), tocmai pentru a deține controlul asupra creștinilor – am ajuns și noi, ortodocșii, în punctul de a ne nega tradiția în multe privințe, dar mai ales în ceea ce privește Potirul Vieții. Iar motivul este simplu: ne complacem cu situația în care ne aflăm, cu faptul că credința noastră a devenit o simplă religie.

Ne spovedim și ne căim păcatele săvârșite, uitând că pocăința nu constă în regretul pentru greșelile făcute. Referitor la aceasta, Sfântul Antonie ne îndeamnă astfel: «nu te căi pentru lucrurile care aparțin trecutului», iar părintele Porfirie zice: «nu vă ocupați cu păcatele săvârșite, ci îndreptați-vă atenția înspre dragostea lui Hristos». Aceeași idee o întâlnim și la Sfântul Apostol Pavel: «uitând cele ce sunt în urma mea și tinzând către cele dinainte» (Filip. 3, 14). Nu trebuie să ne spovedim doar pentru că se apropie o mare sărbătoare și vrem să ne împărtășim, fiindcă taina Pocăinței nu are nici o treabă cu Sfânta Împărtășanie.

Creștinul care are inimă se află într-o permanentă stare de veghe, într-o neîncetată trezvie. Primul lucru pentru care se roagă preotul după sfințirea Darurilor, este «trezirea sufletului», care înseamnă acea stare de veghe a sufletului, iar apoi continuă: «spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh…». Așadar trezvia este cea care ne ține inima descuiată pentru a intra Hristos în ea. Apoi ne rugăm pentru iertarea păcatelor, întrucât, atunci când păcătuim, Îl întristăm pe Dumnezeu și pierdem acea legătură vie cu El. Desigur, El niciodată nu încetează să ne iubească la fel de mult ca înainte. Când mergem la duhovnic, trebuie să ne spovedim păcatele care ne îngreunează sufletul, fără să menționăm prea multe detalii, fără psihanalize. Mărturisindu-ne păcatele în fața preotului, de fapt le mărturisim în fața lui Dumnezeu.

Toți creștinii care participă la Sfânta Liturghie ar trebui să se împărtășească. Cei care au «canon» de la duhovnic și au fost opriți de la Sfânta Împărtășanie ar trebui să stea în pridvor și să plângă pentru păcatele lor, așa cum făceau creștinii de mai demult. În perioada apostolică, Sfânta Cuminecătură era săvârșită după așa numitele «agape» și toți participau la ea. Așa trebuie să se întâmple și astăzi. Dacă nu ne împărtășim în cadrul Sfintei Liturghii, atunci de ce mai venim la Biserică?

Povețele duhovnicului sunt de multe ori necesare, întrucât inima noastră este încuiată și nu poate primi iubirea lui Hristos. Drept pentru care avem nevoie de cineva care să ne ajute, să ne «responsabilizeze». Desigur, poate că în ochii multora, toate acestea par lucruri extreme, dar «cine are inimă…».

Aș vrea să-mi închei scurta intervenție prin a vă relata o întâmplare mai palpabilă, mai realistă. Acum doi ani, mă aflam la reședința mitropolitană din Samothráki, împreună cu mitropolitul și cu câțiva ieromonahi. Acolo mai era și un preot din Mitropolia noastră, dimpreună cu preoteasa. La un moment dat, când mitropolitul s-a dus să vorbească la telefon, m-a întrebat acel preot: «Părinte Macarie, cum putem să ne mântuim?». La care eu i-am răspuns: «Părinte, dacă vei continua s-o ții de mână pe preoteasă cu aceeași gingășie cu care ai ținut-o ieri, când am fost la plimbare, să fii sigur că te vei mântui».

Să ne rugăm ca inima noastră să funcționeze și în plan spiritual, nu numai ca să trimită sânge către celelalte mădulare ale corpului.

Să ne dea Dumnezeu sănătate și putere să petrecem cum se cuvine și zilele rămase din Postul Mare și să ne învrednicească să sărbătorim cu bucurie Învierea Domnului.

Vă mulțumesc.

Omilia ieromonahului Makários, starețul Chiliei Maroudá, având hramul Maicii Domnului și aparținând Sfintei Mănăstiri Hiliandaríou – ținută la catedrala mitropolitană Sfântul Nicolae din Alexandroúpoli, în duminica IV a Postului Mare (a Sfântului Ioan Scărarul), 14 aprilie 2013

Sursa: http://agioritikesmnimes.blogspot.ro/2013/04/2997.html