Despre atenție și introvertire (Pomenirea sfinților Dorotei și Ioan Scărarul)

Cei doi sfinți pe care îi sărbătorim astăzi, Dorotei și Ioan Scărarul, au ajuns la nepătimire, tratând cu multă îndemânare subiectul legat de mântuirea omului, începând cu pocăința și terminând cu îndumnezeirea. Ambii insistă asupra faptului că trebuie să avem «silința firii» (adică să ne osârduim, să ne silim din greu pentru a ne mântui). Atât în viața, cât și în învățătura lor, vedem că nu ne îndeamnă la ceva exagerat în ce privește asprimea nivelului de nevoință, adică al ascezei. Rămân însă fideli principiului că trebuie să ne silim. «Ce este monahul?», se întreabă sfântul Ioan Scărarul. Și tot el răspunde: «un neobosit silitor al firii». Îmi amintesc că aceasta era definiția pe care o oferea și veșnicul întru pomenire gheronda nostru, adăugând și cuvântul «neîncetat».

Nu întrezărim nici o formă de exagerare la acești doi luminători ai lumii. Sfântul Ioan se hrănea cu toate mâncărurile din meniul obișnuit al unui monah. Nu făcea vreo asceză severă sau extremă, așa cum făceau unii părinți, care fie se hrăneau numai cu ierburi sau pâine uscată, fie nu dormeau aproape deloc.

Și atunci în ce constă «silința» pe care ne-o recomandă? Pentru că tocmai asta trebuie să ne preocupe pe noi. Părinții, fie că erau asceți în sensul strict al cuvântului, fie că trăiau în obște, erau cu toții de acord că monahul trebuie să fie «un neobosit silitor al firii». Silința nu înseamnă că să faci lucruri extreme, care de altfel sunt și greu de înfăptuit, mai ales în cazul celor slabi cu trupul, ci se referă la universul lăuntric, la curăția conștiinței. Dacă vom fi atenți, vom observa că în asta constă de fapt silința în concepția celor doi sfinți părinți amintiți mai sus.

Avva Dorotei, referindu-se la problema curiozității, a păzirii canoanelor și poruncilor părinților noștri spirituali, accentuează importanța atenției minții. Iată ce zice: dacă te îndeamnă gândul să cercetezi din curiozitate ce conține cutare lucru, să-ți impui ție însuți: nu, nu-l voi cerceta. Iar dacă îți șoptește: ascultă ce vorbesc frații între ei, să răspunzi ferm: nu, fiindcă nu mi-e de folos.

De altfel, și Iisus ne recomandă același lucru: să fim atenți la gânduri, pentru că prin ele intră cel viclean și acolo se dă lupta cea mai mare. De aceea, în Vechiul Testament suntem îndemnați astfel: «păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața» (Pilde 4, 23). «Că iată, moartea intră pe ferestrele noastre» (Ier. 9, 21), adică prin simțuri. Îndemnul «păzește-ți inima mai mult decât orice» este mai mult decât actual în zilele noastre, reprezentând cheia adevăratei spiritualități. Ambii sfinți părinți subliniază acest lucru, fără să exagereze câtuși de puțin. Deci, dacă ne vom păzi inima de gânduri viclene, vom reuși să ne atingem scopul, fără să recurgem la vreo formă de exagerare. Putem, fiecare în mediul social în care trăiește, să ne curățim inima și să ajungem la iluminare prin introvertire și prin devotament față de acribie. Astfel, vom reuși noi, cei slabi și săraci în mijloace, să dobândim mila Domnului. Așadar concentrați-vă asupra atenției și a introvertirii. Păziți-vă mintea, căci de acolo provin – sub formă de imagini – toate ispitele celui viclean. Dacă vom fi atenți și ne vom controla gândurile, atunci ne vom putea numi monahi adevărați. Deci să ne întrarmăm cu tăcerea.

«Auzi-voi ce-mi va grăi mie Domnul Dumnezeu», zice psalmistul David. Deși era și rege și judecător, totuși proorocul David n-a omis acest tip de atenție, ci, dimpotrivă, își controla gândurile și de șapte ori pe zi Îl lăuda, slăvea și binecuvânta pe Dumnezeu. În general, așa cum reiese din psalmi, se afla într-o continuă contemplație (cercetare de sine) și, deși, ca om, s-a întâmplat să cadă de multe ori în păcate de moarte, totuși s-a învrednicit să fie numit următor al Dumnezeirii, motiv pentru care Însuși Dumnezeu se mândrește cu el: «aflat-am pe David bărbat după inima Mea» (Fapte 13, 22). Așadar David a reușit acest lucru nu numai printr-un mod de viață înfrânat și auster, ci mai ales datorită introvertirii și controlului minții.

Exemplul său trebuie să-l urmăm și noi, monahii, căci acestea sunt elementele care trebuie să caracterizeze viața noastră călugărească. Ne-am îndepărtat de zarva societății, de grijile și sarcinile lumești, și am poposit în acest loc propice curățirii, care ne oferă toate condițiile necesare progresului duhovnicesc. De aceea, mai ales în această perioadă, apelez din nou la bunăvoința voastră, rugându-vă din adâncul inimii: concentrați-vă asupra interiorului vostru. Dacă veți face acest lucru, veți constata că veți avea timp și pentru cele din afară. Nu vă grăbiți să-l judecați pe aproapele vostru, ci luați aminte la cuvântul părintelui Dorotei, care subliniază faptul că celui care se cercetează pe sine și este atent la gândurile sale, la mintea și mersul său, nu-i mai rămâne timp să se ocupe și de ceilalți. Astfel săvârșește numai binele și își intensifică râvna, care favorizează apariția sentimentului fricii de Dumnezeu, izvorul tuturor lucrurilor bune: «începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu».

Amintiți-vă de acel avva care, întrebat fiind de un frate mai tânăr: «ce-am pățit, părinte, de mi s-a învârtoșat sufletul și nu se mai teme de Dumnezeu?», i-a răspuns astfel: «Încă nu ai dobândit frica de Dumnezeu, fiindcă, dacă o dobândeai, chiar și dacă chilia ta ar fi fost plină de viermi, tot nu te-ai fi îngrijorat». Vedeți cât folos aduce frica de Dumnezeu dacă este cultivată? Introvertirea, dimpreună cu frica de Dumnezeu duc spre desăvârșire.

Așadar, atât cât puteți, puneți strajă gurii voastre, concentrați-vă asupra interiorului vostru, ca să puteți vedea în ce stadiu vă aflați și ca să vă însoțească harul lui Dumnezeu, astfel încât să spuneți și voi «auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu» (Ps. 84, 8). Și oare ce va grăi Domnul în noi dacă Îi vom permite acest lucru? Cu siguranță că ne va aminti de sfintele Sale făgăduințe, de scopul pentru care a îmbrăcat trup omenesc, asumându-Și sărăcia și neputința noastră, pentru a le așeza la loc de cinste.

De aceea, cu precădere astăzi, am vrut să vă vorbesc despre acești doi părinți deosebiți, care reprezintă coloana vertebrală a viețuirii monahale, adevărați povățuitori, care ne învață prin exemplul și faptele lor ce trebuie să facem ca să nu rămânem goi. Așadar să ne îndreptăm și noi atenția spre învățăturile lor. Dacă ne vom concentra mintea asupra celor dinlăuntrul nostru, atunci vom putea discerne gândurile bune de cele rele, și vom evita pericolul de a alunga – din neatenție – gândurile cele bune și de a pierde răsplata mare ce ni se cuvine. Fiindcă nu degeaba ne nevoim noi aici. Suntem însoțiți peste tot de harul dumnezeiesc, prin care vom dobândi dreptatea cea cerească. Tocmai ceea ce tuturor celor din afară le trezește sentimente de groază, nouă, monahilor, ne provoacă plăcere și desfătare.

Iată ce spune sfântul Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale: «Atunci când vezi în sufletele tinere porniri opuse celor răspândite în lume, te gândești automat la Cel care le-a sădit această înclinație. Când vezi oameni tineri care renunță la plăcere, la ambiții, la confort, la bogății, la slavă, optând pentru opusurile acestora, adică pentru cruce, pentru calea strâmtă și dureroasă, realizezi că acolo este prezent harul, care desăvârșește această măreție».

În această harababură în care trăim, în care lumea s-a lepădat nu numai de Dumnezeu, ci și de însăși personalitatea ei, și a ajuns în punctul de a trăi într-un haos total, nouă ni s-a dat un har aparte ca să ne mândrim în necazuri și să simțim o desfătare deosebită pentru faptul că ne-am «autoexilat». Și, chiar dacă vom cădea fie din neatenție, fie din cauza vreunei slăbiciuni sau boli, îndată să ne străduim să ne corectăm, să plângem și să ne căim pentru păcatul nostru, rugându-L pe Dumnezeu să ne ajute să reconștientizăm sensul Crucii.

Așadar cu noi este harul dumnezeiesc. Și, de vreme ce este cu noi – căci acest lucru reprezintă o realitate, iar nu o presupunere – de ce oare progresul nostru este atât de sărac? Înseamnă că ceva nu e în regulă. Înseamnă că noi nu permitem harului să-și facă treaba, așa cum numai el știe și vrea să o facă, în sensul cultivării și pătrunderii noastre în sfințenie. Înseamnă că încă dormim, că încă nu vedem corect lucrurile, că nu profităm de acțiunea harului. Iar acest lucru se datorează tocmai lipsei introvertirii. De aceea, v-aș ruga să acordați mai multă atenție acestui aspect.