Dimensiunea socială a isihiei ascetice

Este adevărat că atitudinea dură a ascetului față de condiția umană provoacă o serie de reacții din cele mai contradictorii și mai variate în mintea omului tehnologizat al vremurilor noastre. Este însă la fel de adevărat faptul că omul contemporan, care condamnă fără drept de apel această atitudine dură, ar putea fi extrem de surprins dacă ar încerca să-și analizeze propria-i sociabilitate. Pentru că, așa cum ne învață psihologia, ceea ce contestăm în mod vehement și respingem în mod insistent este dependent de lumea noastră lăuntrică. Agresivitatea, ca funcție oprimantă a sufletului, confirmă atașarea (patologică) omului față de ceea ce contestează. Așadar, cu cât mai respingătoare apare în ochii omului contemporan singurătatea dură a experienței ascetice, cu atât mai mult acest lucru trădează existența unei relații profunde a acestuia cu singurătatea. De aceea se pune următoarea întrebare: nu cumva omul contemporan, condamnând modul de viață ascetic, își condamnă de fapt izolarea sa personală, pe care o tăinuiește în mod inconștient în adâncul abisal al existenței sale individuale? În orice caz, funcția psihologică de atracție și respingere inconștientă a anumitor fenomene psihice îl poate ajuta pe omul contemporan să deslușească starea confuză în care se află.

În timp ce manifestările externe ale psihicului omului contemporan tehnologizat sunt «centrifuge», adică intens extrovertite, partea inconștientă a personalității sale suferă de o aglomerație de dorințe înăbușite, care au caracter «centripet», adică introvertit. Acest lucru înseamnă că, atunci când omul tinde să condamne asprimea isihiei ascetice, în esență nu face altceva decât să «dialogheze» cu partea inconștientă a personalității sale, cu dispoziția sa introvertită. Iar dacă o respinge, înseamnă că o urăște, pentru că astfel îi dictează tensiunea extrovertită a societății contemporane. În același timp, însă, se simte atras de ea și chiar și-o dorește, întrucât, undeva în subconștientul său, își dă seama de funcția sa mântuitoare.

De altfel, cine i-a atribuit – în mod irevocabil – omului contemporan sociabilitatea ca trăsătură spontană și autentică? Desigur, în aparență, viața contemporană are un pronunțat caracter social. Însă cine ar putea demonstra faptul că acest caracter este și autentic?

Tragismul incontestabil al vieții de zi cu zi oferă mărturia firească a tendinței nocive a omului contemporan de a trăi izolat. Progresul tehnologic încurajează promovarea unei sociabilități «artificiale», «mecanice», care de multe ori corupe sentimentele umane și degradează irevocabil relațiile interumane. Asprimea omului contemporan, indiferența și nepăsarea față de aproapele său, cazurile de crimă și alte multe fenomene negative ale societății denotă fața urâtă a sociabilității contemporane. Astfel, tentativa omului de a-și clarifica stările confuze se transformă într-un proces de autocunoaștere, care sfârșește prin a zdrobi falsele simboluri și iluziile mediului «social». Omul contemporan, deși condamnă izolarea ascetică, de fapt în subconștientul său încearcă să guste și el din satisfacția pe care o trăiește ascetul. Se mândrește cu conștiința sa socială, dar de fapt se simte apăsat de izolarea la care s-a auto-condamnat. De aceea, deși pare o ființă sociabilă, în realitate se însingurează și evită întâlnirea cu ceilalți oameni. Este măcinat de conflictele lăuntrice, care îl silesc la o izolare antisocială. În consecință, nu este suficient de matur încât să dialogheze cu ascetul care trăiește în liniștea pustietății și suficient de capabil încât să condamne atitudinea aspră a acestuia față de lume. Așadar sociabilitatea, în numele căreia judecă atitudinea ascetului, este un mijloc de a scăpa de izolarea, spre care tânjește în adâncul sufletului său.

De cealaltă parte, izolarea de tip ascetic are un conținut social autentic, din care omul contemporan are multe de învățat, mai ales dacă vrea să-și cunoască mai bine aproapele. «Fuga» de lume este de fapt cea mai adâncă expresie a sociabilității creștine. Desigur, este un paradox ciudat, însă adevărat. «Individualismul» ascetic este echivalent cu manifestarea și trăirea iubirii față de aproape. Acest paradox nu poate fi înțeles decât de cel care cunoaște într-o anumită măsură conținutul «isihiei». Cu adevărat, ascetul care se nevoiește în pustie, iubitorul de isihie, este cel mai desăvârșit exemplu de frate iubitor.

Desigur, scopul principal al ascetului este trăirea prezenței divine. Prin asceză, el urmărește să-și curețe inima și mintea de tot ceea ce-l poate împiedica să trăiască prezența divină în interiorul său. De aceea, el vede iubirea față de aproape, față de oameni, drept rodul neprețuit al trăirii tainice a dragostei dumnezeiești. Numai după ce inima și mintea i se umple de prezența și dragostea dumnezeiască, va putea să-l iubească pe fratele său cu sentimente autentice și chiar să-și dea viața pentru el, dacă e nevoie. Însă dacă «ocupația» lui primordială – trăirea prezenței și unirii cu Dumnezeu – este perturbată sau stingherită, atunci ascetului îi este cu neputință să-l iubească pe fratele său așa cum pretinde iubirea dumnezeiască. De aceea, se poate observa că, deși ascetul nu încetează nici o clipă să-și manifeste sentimentele calde față de aproape, când ajunge pe culmile sfințeniei și virtuții, devine mai bogat în manifestări de iubire și înțelegere frățească.

Este de netăgăduit faptul că «întotdeauna luptătorul, când e vorba să vină în fața juriului, își pierde curajul». Dimpotrivă, «cu cât se depărtează omul de compania celorlalți oameni, cu atât mai mult mintea sa se învrednicește și capătă mai multă îndrăzneală către Dumnezeu». Această experiență constituie criteriul comportamentului ascetului față de lume și față de relațiile sociale, așa cum le percepe omul contemporan.

Așadar omul din zilele noastre, aflat sub stăpânirea rațiunii și duhului lumesc, nu poate înțelege că, chiar dacă evită contactul cu oamenii, ascetul nu încetează să nutrească sentimente sincere de dragoste și devotament față de ei. În fond, ascetul evită contactul cu omenirea «pentru Dumnezeu», Care este iubire. De aceea, trăirea prezenței lui Dumnezeu, Care este izvor nesecat de iubire autentică, îl va învrednici pe ascet să-l iubească pe aproape cu o «iubire dumnezeiască».

Însă și în cazul iubirii aproapelui putem distinge un paradox, un comportament contradictoriu din punct de vedere psihologic și spiritual. Iată ce spune Sf. Isaac: «Vrei să dobândești în sufletul tău dragostea față de aproapele tău, după porunca evanghelică? Atunci depărtează-te (leapădă-te) de tine însuți ca să faci loc flacărei iubirii de frate înăuntrul tău și bucură-te de vederea acestuia ca și cum ai vedea un înger de lumină». Depărtarea de lume cultivă iubirea evanghelică în sufletul ascetului. Desigur, este vorba despre un paradox existențial, care stă la baza armoniei psihologice și spirituale, care la rândul ei reprezintă condiția sociabilității autentice. «Fă-te prieten cu întreaga omenire, dar rămâi singur în cugetul tău». Ascetul trebuie să-i iubească pe toți oamenii, să-i cuprindă pe toți în inima sa, dar, în același timp, trebuie să-și trăiască izolarea, fără de care nu-L poate întâlni pe Dumnezeu. «Fă-te părtaș durerilor tuturor, dar îndepărtează-te cu trupul de toți».

În această contradicție ascetică existențială putem distinge un neclintit echilibru lăuntric, pe care poate fi fundamentată oricând o sociabilitate sănătoasă. De multe ori, omul contemporan tehnologizat, deși se mândrește cu sociabilitatea sa, nu trăiește un echilibru social lăuntric. Întrucât este exagerat de sociabil, adică extravertit, se «dizolvă» în masa socială, după expresia lui Jung, și astfel își pierde personalitatea. Așadar cum poate un om «împrăștiat» din punct de vedere social să nutrească o iubire autentică față de aproapele, de vreme ce și-a pierdut echilibrul și unitatea lăuntrică? Dacă face ceea ce face numai ca să pară bun sau pur și simplu de dragul sociabilității, cum poate oare să scoată spontan la suprafață sentimente de iubire? Accentuarea de către științele antropologice specializate a izolării ermetice, pe care o trăiește omul contemporan, trădează calitatea sociabilității acestuia. Numai trăirea propriei personalități, ca experiență a unității spirituale, poate crea și întreține un comportament sănătos din punct de vedere social. Omul risipit în interior și afectat de o sumedenie de conflicte și tulburări sufletești, nu se poate exprima corect în societate, deoarece lipsește de la «întâlnirea» cu întregul social, cu celelalte «unități» care alcătuiesc omenirea.

Din contră, isihastul, datorită echilibrului său «social» lăuntric, cu toate că trăiește undeva în pustie, departe de societate, este pătruns de o dragoste autentică față de aproape. «Știm», spune Sf. Isaac, «că fără dragostea față de aproape, mintea nu poate fi luminată de dragostea și convorbirea cu Dumnezeu». Problema unirii cu Dumnezeu este o chestiune ce ține de «comuniune», de vreme ce implică trăirea unei relații prin excelență interpersonale, adică a relației cu Dumnezeul personal. În spațiul duhovnicesc al acestei comuniuni, iubirea aproapelui este o prezență vie. De altfel, cum ar putea ascetul să trăiască singur o astfel de comuniune? Dacă era cu adevărat izolat de aproapele său, mintea sa nu putea fi «luminată de dragostea și convorbirea cu Dumnezeu». De aceea, ascetul îl iubește spontan pe fratele său. Putem spune că, din îndepărtarea pustiului, el trăiește în mod autentic sentimentul sociabilității.

Dragostea sa reală față de aproapele se exprimă în primul rând prin solidaritatea față de o problemă de bază a vieții: împărtășirea vinei. «Nu-l urî pe cel păcătos. Căci toți suntem responsabili de acest lucru. Mai bine plângi pentru el, ca să-l ierte Dumnezeu». Și nu numai atât, ci «întinde-ți haina peste el, ca sa-l acoperi». Iar, dacă nu poți, continuă Sf. Isaac, să iei asupra ta păcatele lui și să trăiești tu în locul său rușinea păcatelor, cel puțin nu-l disprețui, fiindcă este fratele tău». Așadar, în ce privește relațiile interpersonale dintre oameni, isihastul trebuie să dea dovadă de o dragoste adâncă și spontană, care să «acopere» orice slăbiciune a fratelui său. Și astfel, cel ce iubește, nu numai că îl ajută pe aproapele său, dar în același timp își vindecă și propriul suflet.

«Cel care îl corectează pe fratele său în chilia sa, va reuși să-l vindece de rău. Iar cel care îl judecă în prezența altora nu face altceva decât să-l îndârjească spre mai rău». În această sintagmă, poate distinge omul contemporan perspectiva dinamică a iubirii. Fiindcă iubirea nu este o simplă înflăcărare sentimentală, cu caracter pasiv sau neutru, ci este, mai înainte de toate, o relație dinamică reciprocă, a cărei trăsătură caracteristică este faptul că, cu cât se exprimă mai mult, cu atât mai adânc îl vindecă pe cel care o posedă. Nu poți să respecți slăbiciunea fratelui tău dacă nu te respecți mai întâi pe tine însuți. Iar dacă te comporți frumos cu el, «vei reuși să-l vindeci de rău». Aici se accentuează cu precădere valoarea constructivă a relațiilor interpersonale. Cu alte cuvinte, vei reuși să progresezi pe linie spirituală numai în cadrul unei reciprocități sociale. Iar, chiar dacă te vei izola în cel mai aspră pustie, nu te vei izola și de experiența iubirii frățești, care zidește și «instruiește», cu condiția ca această iubire frățească să nu se interpună între tine și Dumnezeu. Așadar ascetul nu-și poate stăpâni simpatia și iubirea adâncă pentru comuniunea cu fratele său. «Ce frumoasă și vrednică de laudă este iubirea aproapelui, dacă nu ne distrage de la iubirea dumnezeiască. Ce folositoare este comuniunea cu frații noștri spirituali, dacă, dimpreună cu ea, putem păstra și comuniunea cu Dumnezeu».

Atitudinea ascetului față de iubirea frățească nu reprezintă numai un prilej de învățătură pentru ceilalți. Cu alte cuvinte, nu o trăiește numai ca să-i facă și pe ceilalți s-o trăiască, în timp ce el rămâne încuiat în «liniștea» lui desăvârșită. «Mulți dintre aceștia (asceți) s-au dat pe sine fiarelor, sabiei sau focului de dragul aproapelui». Așadar nu a pregetat ascetul pustiului să-și jetfească «liniștea» sau chiar viața – acolo unde a fost nevoie – din iubire față de aproape. Dovadă stau nenumăratele povestiri din literatura ascetică, în care este lăudat spiritul de jertfă și dragostea pusă în slujba aproapelui.

Avva Agáthon era recunoscut pentru dragostea sa deosebită față de aproape. Nu era împăcat în inima sa dacă nu făcea ceva bun pentru vreun frate. Fiind preocupat mereu să se autodepășească în iubirea de frați, zicea: «Vreau să găsesc un lepros, căruia să-i dau trupul meu și să-l iau pe al său». Iată până unde poate ajunge dragostea desăvârșită!

În Pateric se spune că odată sfântul Macarie a vizitat un frate bolnav, pe care l-a întrebat dacă are nevoie de ceva. Bolnavul a răspuns că ar dori puțină pâine, căci la mănăstirea sa se cocea pâine numai o dată pe an, iar acum, bolnav fiind, nu se putea hrăni cu pesmet uscat. Atunci, ridicându-se gheronda Macarie, a pornit pe jos spre Alexandria, deși avea nouăzeci de ani. Ajuns acolo, a schimbat pâinea uscată pe pâine proaspătă și, întorcându-se tot pe jos, a oferit-o monahului bolnav. În acest gest putem distinge cu siguranță conținutul autentic «social» al isihiei ascetice.

Referitor la avva Agáthon, «unul din cei mai experimentați monahi din vremea sa, care cinstea mai presus de toate tăcerea și liniștea», este și următoarea întâmplare: când s-a apropiat vremea hramului unui oraș aflat aproape de schitul său, a plecat într-acolo ca să vândă ceea ce lucrase cu mâinile sale, iar cu banii obținuți să-și cumpere pesmeți pentru tot anul. Ajuns în piață, a întâlnit un străin bolnav și necăjit. Găsind de cuviință să-și arate din nou iubirea sa nemărginită pentru aproape, nu a stat prea mult pe gânduri, ci l-a luat sub protecția sa pe fratele cel bolnav și necăjit. L-a dus la o casă de oaspeți, îngrijându-se în același timp și de sănătatea sa. Fiindcă rămăsese fără bani, s-a apucat îndată de lucru, ca să-i plătească cheltuielile de cazare și de îngrijire. Astfel, după șase luni, s-a însănătoșit străinul, iar sfântul s-a întors la chilia sa. «Aceasta este iubirea desăvârșită».

Într-o epistolă de-a sa, sfântul Isaac povestește cum un părinte al pustiului învață că nimic nu-l poate scăpa pe monah de demonul mândriei și desfrânării decât numai exercitarea unei misiuni «sociale». Monahul care îi îngrijește pe cei bolnavi și pe cei «aflați în mare necaz» suplinește multe eforturi duhovnicești, pe care ar fi trebuit să le depună pentru a scăpa de ispitele celui viclean.

Sunt și multe alte povestiri și întâmplări din viața monahală, care arată cum asceza isihastă se exprimă minunat în iubirea de frate. Această iubire, dacă este trăită efectiv, constituie criteriul desăvârșirii. «Căci acesta este semnul care însoțește desăvârșirea: dacă te predai zilnic iubirii de oameni».

În concluzie, putem spune că izolarea «antisocială» a asceților reprezintă haina smerită care acoperă o neasemuită frumusețe spirituală. Profunzimea duhovnicească a ascezei, chiar și în cea mai aspră formă de izolare totală, constă în trăirea iubirii frățești, care se naște din unirea tainică cu Dumnezeu – Iubirea absolută și infinită.

Sursa: Ioánnis Kornarákis, Ανταύγειες της Πατερικής ερήμου μέσα στο σύγχρονο κόσμο (Raze ale viețuirii părinților din pustie în lumea contemporană), editura P. Pournarás, Tesalonic, pp. 41-50.