Două minuni ale Sfinților Rafail, Nicolae și Irina

1.      Preacucernică stareţă Evghenía,

Vreau să le mulţumesc sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina pentru minunea pe care au săvârşit-o cu mine. În mai 1985, după ce am efectuat o biopsie, am fost diagnosticat cu cancer la prostată. Am plecat urgent în Germania, împreună cu soţia mea, şi, după mai multe demersuri, am fost internat într-un spital de stat. O nouă biopsie efectuată a scos la lumină faptul că era vorba despre o tumoare malignă. Imediat am fost supus unei intervenţii chirurgicale pentru a mi se extirpa partea afectată a prostatei. După o săptămână am început să fac radioterapie, care a durat şase săptămâni, şase mii de cobalturi, câte 200 de unităţi pe zi.

Nu mai pomenesc nimic despre durerile şi greutăţile prin care am trecut, într-o ţară străină, ca străin printre străini, neavând nici un prieten, nici o persoană dragă alături de mine, căci soţia mea a trebuit să se întoarcă în Cipru. Întreaga terapie a durat trei luni. Pe data de 22 august m-am întors acasă.

În aprilie 1986 a trebuit să merg din nou în Germania, la acelaşi spital, pentru că simţeam anumite neregularităţi. Am fost supus unei noi terapii, care a durat o lună. Mă luptam eu pentru supravieţuire, se lupta şi doctorul să scoată cât mai mulţi bani de pe urma mea… Pentru o perioadă de timp, credeam că sunt mult mai bine şi că durerile şi chinul meu au luat sfârşit. Însă speranţele mi-au fost spulberate în momentul în care am început să fac hematurie (urinare cu sânge). Am fost transportat de urgenţă la Spitalul de stat din Nicosia, unde doctorii au depus un efort supraomenesc în încercarea de a mă vindeca. Mi-au făcut transfuzie de sânge, însă fără nici un rezultat. Atunci au decis să-mi extirpe şi restul de prostată rămas, după care m-am întors acasă.

La începutul lunii august 1988, o mişcare bruscă pe care am făcut-o mi-a provocat o durere imensă la coloana vertebrală. Analizele şi radiografiile efectuate au arătat faptul că suferisem o metastază la coloana vertebrală, care m-a ţintuit imediat la pat. Eram vizitat de un doctor, care îmi făcea injecţii şi îmi dădea medicamente analgezice ca să-mi aline durerea. Şi totuşi, starea mea se agrava tot mai mult. Într-un final, am fost transportat din nou la Spitalul de stat din Nicosia, unde mi s-a confirmat metastaza de la coloana vertebrală. În cincisprezece zile, metastaza s-a extins şi la coastele din dreapta, iar apoi şi la cele din stânga. Am fost supus unei terapii care a durat opt luni. Nici injecţiile analgezice şi nici morfina nu puteau să-mi aline durerea insuportabilă. Doctorii au decis că au făcut tot ce le stătea în putinţă şi că trebuia să mă întorc acasă, în Paphos, sperând că durerile mă vor lăsa încet-încet.

Am fost trasportat din Nicosia în Paphos sub efectul unei puternice doze de morfină. Cum am călătorit şi am reuşit să ajung acasă numai Dumnezeu ştie. Am stat paralizat la pat, numai cu faţa în sus, fiindcă nu mă puteam întoarce nici în stânga, nici în dreapta. Dar cât puteam rezista numai culcat pe spate? Mâncarea, apa şi orice alt ajutor îmi era adus la pat. Medicamentele pe care le luam – cortizon şi Orimeten pentru boală, precum şi morfină şi calmante pentru durere – îmi creau alte neplăceri, mai ales la stomac. Zăcutul în pat îmi crease osteoporoză. Simţeam dureri imese în tot corpul, iar morfina nu mă ajuta aproape deloc. Câteodată Îl rugam pe Dumnezeu să-mi ia viaţa ca să scap de durere, de vreme ce nu mai aveam nici o şansă să mă vindec. Alteori ziceam că Dumnezeu nu mă va părăsi şi nădăjduiam să mă fac bine. În acele clipe simţeam o putere şi un curaj de nebănuit, punându-mi toată nădejdea în Dumnezeu. Mă rugam ca nimeni altcineva să nu mai sufere de o astfel de boală şi nici să aibă asemenea dureri. Ştiinţa, care a avansat atât de mult în zilele noastre, era neputincioasă, neavând nici un răspuns pentru boala mea. Vedeţi? Oricât de mult ar progresa, ştiinţa umană are limitele ei, dincolo de care nu mai poate face nimic.

La începutul lunii noiembrie 1989, am început să-i văd în vis pe sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina. Într-unul din ele, mă dusceam la biserica Sfântului Nicolae din satul Chlórakas ca să mă rog. La intrare stătea Sfântul Nicolae, iar lângă el un preot înalt şi bine legat, ambii îmbrăcaţi în rasă neagră. I-am salutat cu respect şi m-am oprit în faţa lor. Atunci sfântul Nicolae m-a prezentat celuilalt preot, care îmi era cu totul necunoscut (ulterior am aflam că era Sfântul Rafail). Discutau despre problema mea de sănătate. Preotul acela necunoscut a început să-mi vorbească, să mă încurajeze că mă voi vindeca, numai să am răbdare. În acel moment eu mă gândeam că nici cei mai buni doctori din Germania nu m-au putut ajuta, oare cum m-ar putea ajuta acest preot? Dându-şi seama imediat că gândeam astfel, mi-a zis: «Da, eu te voi face bine». Apoi m-am îndepărtat puţin de ei, ca să nu-i stânjenesc prin prezenţa mea, şi, deşi păşeam pe un loc plat, aveam impresia că mă aflu pe un deal, de unde vedeam imensa câmpie verde şi marea albastră din partea de Sud-Vest a satului. Hotărându-mă să mă întorc acasă, m-am gândit că s-ar cuveni mai întâi să-mi iau rămas bun de la cei doi preoţi. Dar ia-i pe preoţi de unde nu-s…

Trei zile mai târziu, o prietenă mi-a trimis cartea dumneavoastră, maică stareţă, «Noi minuni ale sfântului Rafail», precum şi ulei de la mănăstirea Sfinţilor Rafael, Nicolae şi Irina. Când am văzut icoana de pe coperta cărţii, i-am recunoscut îndată pe cei doi preoţi pe care-i văzusem în vis. De asemenea, mi-am amintit de numele sfântului Rafail, pe care mi-l prezentase Sfântul Nicolae şi care îmi era complet necunoscut până atunci. Apoi, cu multă credinţă, am început să mă ung cu ulei pe toate părţile corpului unde simţeam dureri cumplite.

Pe măsură ce citeam cartea dumneavoastră, maică stareţă, şi aflam de marile minuni săvârşite de aceşti sfinţi, simţeam cum îmi sporeşte credinţa şi nădejdea că şi eu voi fi vindecat prin puterea lor tămăduitoare. Câteva zile mai târziu, soţia mea a avut următorul vis: se făcea că era la o biserică necunoscută şi se ruga în genunchi lui Dumnezeu să mă facă sănătos. Deodată a auzit o voce din sfântul altar care i-a zis:

– De ce eşti aşa de tristă şi supărată? La care ea a răspuns:

– Soţul meu este bolnav de doi ani, ţintuit la pat, cum să nu fiu tristă? Şi din nou s-a auzit acea voce care i-a zis:

– Nu te mai mâhni, căci soţul tău se va vindeca.

– Cine eşti tu de îmi spui asemenea cuvinte, întrebă ea nedumerită.

– Sunt Sfântul Rafail, i-a răspuns vocea.

Dis-de-dimineaţă, soţia a venit să-mi povestească visul. Cu lacrimi în ochi, i-am spus că nu o voi părăsi aşa de devreme, ci mă voi face bine. Trei zile mai târziu, aceeaşi prietenă mi-a trimis o altă carte de-a dumneavoastră, maică stareţă, «Istoricul mănăstirii Sfântului Rafail», dimpreună cu icoana sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina şi ulei sfinţit de la candela lor.

După câteva zile, v-am sunat, maică stareţă, rugându-vă să faceţi rugăciuni pentru mine către sfântul Rafail, ca să mă vindece. De asemenea, v-am promis că, imediat ce voi fi în stare, voi veni la mănăstire, dimpreună cu soţia mea. În ziua imediat următoare, eu, care de doi ani zăceam la pat invalid, m-am ridicat din patul durerii singur, fără să fiu ajutat de cineva, şi am mers până în bucătărie, unde era soţia mea. O emoţie de nedescris, lacrimi de bucurie şi de mulţumire către Sfântul Rafail, acestea au fost sentimentele pe care le-am trăit preţ de câteva minute. Din ziua aceea, n-am mai luat nici o pastilă. Câteva zile mai târziu, i-am văzut în vis pe cei trei sfinţi, îmbrăcaţi în mantii strălucitoare, stând lângă patul meu. M-au întrebat cum sunt, dacă mă simt bine. Le-am răspuns că sunt foarte bine şi că le mulţumesc pentru minunea pe care au făcut-o cu mine. Nu ştiam dacă se cuvine să le povestesc tuturor despre această minune şi de aceea i-am întrebat dacă e bine ceea ce fac. Mi-au răspuns într-un singur glas că depinde de mine, de cum simt eu că e mai bine. Apoi au plecat.

În Miercurea Mare am fost la biserică şi ne-am împărtăşit. Eu personal nu mă mai împărtăşişem de mulţi ani. Starea mea de sănătate este acum foarte bună, maică stareţă. Parcurg zilnic doi-trei km pe jos până la birou (care a fost închis timp de doi ani jumate, cât timp am fost bolnav) şi înapoi, sunt foarte bine, nu mai simt nici o durere, nu mai iau nici un medicament.

Pe 1 iunie 1990 am făcut radiografii ca să văd în ce stare mă aflu. Rezultatele au fost cu totul uimitoare, nici urmă de boala care m-a chinuit atât de mult. Doctorul care m-a consultat mi-a zis plin de mirare că, într-adevăr, mi s-a întâmplat o minune. Apoi am făcut o tomografie axială a coloanei vertebrale. Doctorii au rămas pur şi simplu înmărmuriţi de rezultat: nici urmă de boala de care am suferit. De asemenea, am făcut nişte analize de sânge, ale căror rezultate au fost la fel de curate. Doctorii nu ştiau ce să mai spună despre cele întâmplate. Eu nu ascund nimănui cele petrecute, ci le povestesc tuturor minunea pe care mi-au făcut-o sfinţii.

De multe ori, maică stareţă, merg pe drum şi plâng cu lacrimi de recunoştinţă către Domnul, când mă gândesc în ce stare mă aflam şi cât de sănătos sunt acum, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Pe această cale eu, dimpreună cu soţia mea, Chlói, şi toţi ai mei, ne exprimăm infinita recunoştinţă şi mulţumire către marii făcători de minuni, Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, dar şi către dumneavoastră, maică stareţă, pentru iubirea nemărginită pe care ne-o purtaţi.

Sărut dreapta cu mult respect,
Geórgios Papallás (arhitect)
Paphos, Cipru

Mare mi-a fost emoţia când, astăzi, 29.10.1990, posturile de radio din Cipru au vorbit despre această mare minune, care a fost publicată şi în presa din insulă, devenind cunoscută tuturor, spre slava sfinţilor şi mângâierea poporului greu încercat al Ciprului. Au ajuns şi în mâinile noastre ziare în care se vorbeşte despre minunea cu pricina.

Stareţa Evghenía

2. Preacucernică stareţă Evghenía,

Am venit din Cipru ca să ne exprimăm mulţumirea pentru multele minuni săvârşite de sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina în patria noastră. Suntem un grup de 24 de persoane şi în scurt timp vor veni şi 30 de preoţi din Cipru, fiindcă cu toţii am pus “degetul în semnul cuielor”.

Au trecut doi ani de când micuţul Iannákis, care era paralitic de la vârsta de 11 luni, s-a ridicat din pat şi a păşit pe picioarele lui, fugind în braţele dumneavoastră. Acum are şapte ani şi de atunci păşeşte fără nici o problemă. Băieţelul este o rudă de-a mea din Paphos. Când îl vedem mergând, plângem de bucurie şi recunoştinţă pentru sfinţii făcători de minuni, care l-au vindecat.

Fie numele lor binecuvântat. Vă mulţumim, preacucernică maică stareţă, toţi cei din Cipru care citim cărţile dumneavoastră şi ne folosim din ele.

Níki Papalouká,
Paphos, Cipru