Gheronda Dionisie, părintele orb de la schitul Colciu – 1

Gheronda Dionisie, de origine română, a venit în Sfântul Munte în anul 1926, la vârsta de 17 ani. De opt ani este orb. În interviul pe care ni l-a acordat, vorbește despre greutățile primilor ani, despre nevoința trupească, dar și despre roadele vieții duhovnicești. Cuvântul său fățiș, curat și empiric oferă răspunsuri răspicate la întrebările referitoare la Ortodoxia de astăzi, la problemele familiei contemporane, la viața monahală a călugărilor aghioriți, precum și la problemele pelerinilor veniți în Sfântul Munte. În toți acești ani de când trăiește în grădina Maicii Domnului, nu încetează să-I mulțumescă Sfintei Fecioare și lui Dumnezeu pentru binecuvântările și binefacerile primite în viața sa.

Gheronda, ce v-a îndemnat să veniți din România în acest loc binecuvântat? Știați de Sfântul Munte? Auziserăți ceva despre el sau a fost o decizie întâmplătoare de a veni aici?

Sfântul Munte are o istorie de peste o mie de ani. Nu există nici un loc în lumea asta care să se compare cu el. Este un loc unic. Auzisem că se mai numește și «Grădina Maicii Domnului». Toți părinții care vin aici, toți mirenii ortodocși care vor să se călugărească aici, vin cu un scop precis, și anume să poată păși în siguranță pe calea Dumnezeirii. De aceea și eu, dimpreună cu alți tineri, când am auzit povestea acestui loc, ne-am hotărât să venim aici. Pe atunci lucrurile stăteau altfel, nu ca în ziua de azi.

În ce an ați venit în Sfântul Munte? Ați venit singur sau însoțit de alți tineri?

Am venit aici în 1926. Eram un grup de patru tineri. Unul din noi era diacon la schitul Măgura din Moldova (România), de unde am pornit toți. Ceilalți doi erau frați după trup. Eu eram cel mai mic dintre toți, aveam doar 17 ani. De cum am călcat piciorul în acest loc, am simțit o bucurie imensă, ca și cum am fi intrat în Rai. Era o liniște desăvârșită. Toți părinții erau buni și plini de dragoste. Pe atunci, erau foarte mulți români aici; existau multe schituri și chilii românești. Noi am vrut să intrăm la una dintre aceste chilii. Însă, întrucât cele mai multe erau deja pline, ne-a fost cam greu. Ca să scoți o bucată de pâine, trebuia să muncești din greu. Deși își dădeau seama că suntem cumsecade și serioși – fiindcă fusesem inițiați în tainele monahismului de la schitul Măgura din România – ne răspundeau că, din păcate, sunt plini și nu mai este loc și pentru noi.

Gheronda Dionisie, cum au fost primii ani în Sfântul Munte? Unde v-ați stabilit prima oară și ce vă amintiți despre acele vremuri, în care bănuiesc că v-a fost foarte greu?

Mai întâi am fost la o colibă (chilie) rusă, care aparținea de mănăstirea Pantokrátor. Muriseră toți părinții, iar chilia rămăsese în grija mănăstirii. Avea o biserică foarte frumoasă, cu hramul Bunei-Vestiri. Am cumpărat coliba de la niște călugări de acolo și am stat în ea timp de cinci ani. Întrucât veniserăm direct de la un schit din România, nu dispuneam de prea mulți bani. Cu chip cu vai făcuserăm rost de bani de transport pentru a ajunge aici. Iar acea colibă costa vreo 10 mii de drahme. De unde să scoatem noi atâția bani? Nimeni nu ne-ar fi dat o sumă așa mare. Era pe atunci un neguțător român, pe nume Mihai, care lucrase la Ierusalim și care reușise să-și deschidă un mic magazin în Karyés. Deci l-am rugat să ne împrumute zece mii de drahme ca să cumpărăm coliba. El însă ne-a întrebat: «Cine este duhovnicul vostru?». La care noi am răspuns: «părintele Antipa». Apoi ne-a zis: «Dacă garantează el pentru voi, atunci vă voi da banii. Altfel nu». Și, într-adevăr, nu ne-a dat banii, până nu a vorbit cu părintele Antipa, care a garantat pentru noi. Pe atunci, zece mii de drahme erau mulți bani. De unde să facem noi rost de atâția bani ca sa-i returnăm neguțătorului? La chilie eram cinci părinți. Doi dintre noi ne-am dus la mănăstirea Iviron ca să lucrăm pentru bani. Desigur, nu eram singurii muncitori. Pe vremea aceea, erau mulți refugiați care veniseră din Asia Mică în Sfântul Munte ca să caute de lucru. Ne-am dus deci la egumenul mănăstirii ca să cerem de muncă. Până atunci, mănăstirea plătea 18 drahme pentru o zi de muncă, dar din ziua aceea hotărâseră să mărească leafa la 20 de drahme. Așadar eram plătiți cu 20 de drahme, plus că aveam mâncarea asigurată, însă trebuia să lucrăm din greu. La răsăritul soarelui, trebuia să fim la poarta mănăstirii, de unde ne prelua iconomul ca să ne spună ce aveam de făcut. Apoi lucram cât e ziua de lungă. Nu exista programul de opt ore lucrătoare, așa cum există astăzi.

Adică lucrați dis-de-dimineață până la apusul soarelui?

Da, până la apus. Dar dacă iconomul era bun, ne lăsa puțin mai devreme să mergem la chiliile noastre. Iar mâncarea consta în fasole: dimineața mâncam fasole, iar seara tot fasole. Câteodată ne dădeau și sardele la conservă și o jumătate de pahar de vin. Asta în cel mai bun caz. Meniul era același luni în șir. Pentru noi, cei tineri, era bine și așa. Am muncit din greu ca să ne plătim datoriile. Ce puteai să cumperi pe atunci cu numai 20 de drahme? O pâine costa 8 drahme. Deci lucrai toată ziua și puteai să-ți cumperi numai două pâini jumate. Dar, întrucât eram tineri, lucram din greu ca să adunăm ceva. Și astfel, în trei ani, am reușit să ne achităm datoria. Câștigam noi câte 20 de drahme pe zi, dar din acești bani trebuia să-i hrănim și pe cei care rămâneau la chilie.

După ce ați plecat de acolo, ați venit direct aici, la Colciu, la chilia Sfântul Gheorghe? Care a fost traseul vostru mai exact? Cum ați ajuns până la urmă aici?

Pe când eram acolo, am cunoscut un foarte bun gheronda, care ne-a zis: «Nu vă mai chinuiți aici. Mai bine veniți cu mine». Acesta avea o colibă, cu hramul Sfântul Tihon, undeva în Karyés. Am mers deci acolo, unde am stat încă cinci ani. Apoi, în 1937, am venit la Colciu. Pe atunci, aici nu exista decât biserica Sfântul Gheorghe. Clădirile acestea nu existau, ci era un loc plin de stânci. Acolo unde este acum bucătăria, era un fel de trapeză (sală de mese), unde se și gătea se și mânca. Noi eram vreo 6-7 monahi tineri. Ne-am apucat deci și am săpat în stâncă până am reușit să nivelăm locul acesta. Mai întâi am zidit aceste borduri de piatră, iar apoi am ridicat casa. A fost greu, foarte greu.

În acele vremuri, Grecia era sub stăpânire germană, deci e lesne de înțeles că ați trăit vremuri grele. Totuși presupun că ați fost ajutați de cei de la mănăstirea Vatopedi.

Da, da… Mai întâi de toate, ne-a ajutat Dumnezeu. Monahii vatopedini erau obligați să ne ajute, adică să ne ofere cherestea și tot ce aveam nevoie. Însă, pe atunci, părinții erau mai aspri și ne ziceau: «Dacă vreți să construiți casă, descurcați-vă singuri, fiindcă mănăstirea nu poate să vă ajute». Atunci noi le-am cerut să ne lase să tăiem măcar câțiva castani. Am primit însă următorul răspuns: «Nu, fiindcă nu știți cum să tăiați. Să nu cumva să faceți vreo pagubă». Pe atunci, din cauza stăpânirii germane, nu erau meșteri la mănăstire. Noi însă nici nu aveam nevoie de meșteri. Toată cheresteaua am cărat-o de la mănăstirile Filothéou și Karakálou, cu o barcă împrumutată de la un vecin. Desigur, pe atunci, nu existau bărci cu motor și trebuia să vâslim din greu…

Germanii au ajuns până aici, la Colciu, sau numai până la mănăstirea Vatopedi?

Numai până la Vatoped. Aici, la Colciu, nu a călcat picior de german. Numai câțiva rebeli au ajuns pe aici. Dar am trecut și peste asta, slavă Domnului.

Presupun că în prezent legăturile spirituale cu mănăstirea Vatopedi sunt bune, mai ales cu Gheronda Efrem.

Mai întrebi? Acuma trăim ca-n Rai. Imediat ce au venit părinții de la Néa Skíti și mănăstirea a devenit obște, s-au schimbat total lucrurile. Nici cei dinaintea lor nu erau oameni răi, ci mai aspri și nu prea ne băgau în seamă, considerându-ne «călugări de chilie», nu vatopedini. Însă și noi, ca și părinții vatopedini, ne închinăm la aceeași icoană, deci suntem și noi vatopedini. Toate acestea, pe care le vedeți, aparțin de Vatoped. Dacă nu faci ascultare, rasa ta se întoarce la Vatoped, pentru că aparține de această mănăstire. De aceea, e de datoria noastră să facem ascultare, căci așa ne poruncesc legile monahicești. Monahul, ca să pună o bază bună vieții sale, trebuie să facă ascultare și să-și taie propria voie. Căci numai în felul acesta ne trimite Dumnezeu harul Său, care ne acoperă cu smerenie. Dacă avem aceste trei virtuți – adică ascultare, tăierea propriei voințe și smerenie – putem lupta mai ușor cu duhurile cele necurate. Pentru că nu avem de dus o luptă trupească, ci ne luptăm – ca toată lumea de altfel, dar în special noi, monahii – cu duhurile necurate. Diavolul este duh și nu obosește niciodată. Neîncetat ne atacă cu mii de patimi. Așa cum omul seamănă sămânța sa, tot astfel și diavolul împrăștie în inima și mintea noastră sămânța răutăților. Și, dacă noi acceptăm aceste semințe, atunci ele încep să încolțească. Și atunci e vai de noi, fiindcă e foarte greu să scapi de ele. Și acest lucru e valabil în cazul tuturor patimilor. De pildă, dacă cineva fumează de mult timp, nu se poate lăsa ușor de fumat, fiindcă îi este foarte greu. Cu alte cuvinte, toate patimile dinlăuntrul nostru, dacă nu le tăiem de la început, mai târziu se întăresc ca un zid și nu mai pot fi dezrădăcinate cu ușurință. De aceea, monahul trebuie să aibă un duhovnic bun, căruia să-i spună toate gândurile pe care i le sădește cel viclean. Și atunci îi va fi mai ușor să progreseze în viața duhovnicească.

Gheronda, viața voastră de zi cu zi aici, la chilie, e la fel cum era mai demult?

Da. Noi, întrucât am petrecut câțiva ani și la schitul Măgura din România, știam deja rânduiala mănăstirii. Și de atunci nu am schimbat nimic. În timpul zilei, lucram din greu, ca niște adevărați muncitori, iar când se înnopta, cu toate că eram rupți de oboseală, ne gândeam că, în patria noastră, noaptea ne făceam canonul personal, iar aici, în grădina Maicii Domnului, să dormim? Deci, cu toate că lucram din greu cât era ziua de lungă, noaptea ne trezeam și ne făceam slujba și canonul monahal, la fel ca la mănăstire. Căci pentru un călugăr, nu există alt drum. Aceasta este rânduiala monahală: să-ți faci canonul zilnic. Astfel, păstrăm vie nădejdea că ne va ajuta harul divin să ne atingem scopul, care nu este altul decât dobândirea Împărăției cerurilor. Chiar dacă noi suntem neputincioși, Maica Domnului, cea care acoperă întreaga lume cu dragostea sa, ne va cerceta și ne va ajuta; niciodată nu se va depărta de la noi. Dacă noi ne luptăm să fim mereu în preajma ei, ea nu ne va părăsi niciodată. Este nevoie însă de multă luptă și nevoință.

Cum e viața de zi cu zi la chilie?

În prezent, cu ajutorul obștii pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, ținem aceeași rânduială ca la început, exact așa cum am primit-o de la părinții dinaintea noastră. Ne sculăm pe la 1:30-2:00 noaptea, ca să ne facem canonul, fiecare la chilia sa. Apoi, la ora 3:00, un frate bate toaca, semn că trebuie să mergem la biserică. În sâmbete, duminici și sărbători, ne trimit de la mănăstire preot, diacon. Obștea noastră este formată din 9 călugări: 5 tineri și 4 bătrâni. Slavă Domnului, ne descurcăm.

Suntem norocoși că părinții de la Vatoped ne iubesc foarte mult. Cu toții sunt de treabă și binevoitori. Noi nu avem nimic al nostru. Îl avem pe Dumnezeu, pe Maica Domnului și pe părinții de la mănăstire (Vatoped, n. tr.), care sunt părinții noștri spirituali. Orice nevoie avem, ei ne ajută. La cine altcineva să apelăm? Când avem nevoie de ceva, alergăm la mănăstire, căci ei sunt părinții noștri. Și, într-adevăr, ne ajută. Trebuie să spunem adevărul. Mie, în ultimii ani, Domnul mi-a trimis încercarea asta cu ochii. Nu văd nimic, m-a orbit glaucomul ăsta. Odată cu trecerea timpului, trupul meu devine tot mai șubred. Dar slavă Domnului, slavă să aibă Dumnezeu.

Acum că sunteți și în vârstă și orb, cum vă descurcați cu sarcinile duhovnicești, cu canonul?

Până acum, foarte bine, slavă Domnului.

Mai mergeți și la biserică la sfintele slujbe?

Desigur. Până în prezent sunt nelipsit de la slujbe. M-a întărit Domnul și încă mai pot veni la biserică, slavă lui Dumnezeu.

Continuarea, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=30888