Patriarhul Iosif – prototip al Mântuitorului

a) Iosif cel preafrumos se află în fruntea celor ce prăznuiesc marele eveniment, de amploare universală, al dumnezeieștii îndurări, al purcederii Domnului spre patima cea de bunăvoie. Prin persoana lui se transmit mesajele evangheliei de împăcare şi iertare, de înţelepciune şi curăţie sufletească. Este posibil ca acesta să nu fi auzit mesajul armonios de iubire faţă de duşmani, să nu fi cunoscut de aproape chipul blând al Mirelui Bisericii, care insuflă slujire, sacrificiu şi cinste şi să fi trăit cu sute de ani înaintea Acestuia. Însă, nici una dintre acestea nu l-au împiedicat să devină om al lui Dumnezeu, evanghelist înainte de Evanghelie, înţelept în vremuri de sminteală, ucenic ascultător înaintea venirii Mântuitorului.

b) În Vechiul Testament, Iosif constituie un model, o preînchipuire a lui Hristos. Versetul „Iosif era frumos la statură şi plăcut la chip” (Geneză 39,6), a devenit un etalon important în care se combină perfect frumuseţea exterioară cu măreţia sufletească a omenirii. Gândindu-ne la Iosif, mintea ne duce la Mirele Bisericii, care „întruchipează frumuseţea cea mai presus de toţi oamenii” şi care invită fiecare suflet însetat şi înfometat la un ospăţ duhovnicesc. Şi într-adevăr, Săptămâna Mare constituie o prăznuire duhovnicească la care au fost chemaţi să participe toţi oamenii, se satură însă, de hrană duhovnicească doar cei care au ”haină de nuntă”, lacrimi de pocăinţă şi frică de Dumnezeu.

c) Aşa cum Hristos „n-a săvârșit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (1Petru 2, 22), la fel şi Iosif era drept întru sine și înaintea Dumnezeului părinţilor lui dar şi înaintea tovarăşilor lui. Cu toate că ispitele spre plăcerile trupeşti şi spre răzbunare au fost, în cazul său, deosebit de ameninţătoare, totuși, fiind împodobit cu înţelepciune, nu a stricat nici onoarea stăpânului său şi nici nu s-a răzbunat pe fraţii săi, care l-au vândut ca sclav. E posibil ca soţia egipteancă a slujitorului Faraonului Putifar să fi vrut să-l folosească în scopul plăcerii ei, dar el nu a vrut să se dedea patimii și „a fugit de păcat; gol fiind, nu s-a ruşinat, ca şi cel întâi-zidit mai înainte de călcarea poruncii”.

d) Cu toate că a fost cinstit, totuşi a plătit scump, ajungând la închisoare. Dar chiar şi acolo, harul lui Dumnezeu nu l-a părăsit. În schimb, aşa cum scrie Cuviosul Nicodim, în urma tălmăcirii unor vise, a fost scos din temniţă, înfăţişat Faraonului care îl judecase şi a fost numit Domn peste toată ţara Egiptului. Iosif, în ciuda condiţiilor externe nefavorabile, a urmat cu fidelitate voia lui Dumnezeu şi, de asemenea, vocea curată a conştiinţei. În timp ce fraţii lui l-au vîndut, împinşi de invidie din cauza iubirii tatălui lor pentru Iosif, acesta, ajuns mare dregător al Egiptului, i-a iertat şi i-a sprijinit, considerând vânzarea sa către ismailiți drept voia lui Dumnezeu !

e) Iosif cel preafrumos a fost urmat pe acest tărâm duhovnicesc de fecioarele înţelepte, care au păstrat aprinse și pline cu ulei candelele virtuţilor. La fel, l-au urmat ucenicii credincioşi, femeia păcătoasă şi tâlharul recunoscător. Se întreabă închinătorul evlavios al Săptămânii Patimilor, ce să admire în primul rând din această obşte sfântă? Lacrimile şi suspinele păcătoasei? Pocăinţa tâlharului? Curajul şi îndrăzneala ucenicilor? Toate acestea ne pot inspira şi ne arată drumul către viaţa duhovnicească.

f) Ucenicii temători, tulburați şi sceptici îl urmează pe Hristos la patima Sa cea de bunăvoie, dar, deși sunt inițiați în Taina Crucii de Însușii Domnul, evenimentele îi depășesc și îi smintesc. Iuda Îl trădează pe Mântuitorul şi se pierde în singurătatea luciferică şi în patima iubirii de arginţi. Petru se leapădă de Hristos, unii ucenici trândăvesc, în vreme ce alţii se împrăştie precum oile fără păstor. A fost nevoie de lacrimi de pocăinţă, de străluminarea iubirii dumnezeieşti şi de experienţa Învierii pentru ca ucenicii să redevină apostoli, în comuniune totală cu Hristos, Dătătorul de viaţă.

g) Dar mai sunt și alţii, care nu dau crezare celor întâmplate şi Îl condamnă ca pe un răufăcător şi încălcător al legii pe Binefăcător „ judecându-L pe Împăratul a toate”. Şi nu doar cărturarii şi fariseii sunt neîncrezători, mai sunt şi alţi necredincioşi din toate timpurile, care critică şi judecă pe toţi ceilalţi, în vreme ce ei nu mişcă nici măcar un deget pentru a intra în Împărăţia Lui. Datorită nepăsării şi trufiei, nu-L pot iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele lor şi rămân afară de „nunta Mântuitorului Hristos”.