O inimă ortodoxă pentru Africa

IPS Makarios este un om extrem de iubit și prețuit de miile de ortodocși din Kenya. Având o vastă cultură și o imensă dragoste de semeni, Înaltpreasfinția Sa m-a surprins cu o sfântă simplitate a vieții personale și cu uriașa sa putere de muncă.

IPS Makarios Tylirides, Arhiepiscopul Kenyei (Foto: © Silviu-Andrei Vlădăreanu)

Înaltpreasfinția Voastră, vorbiți-ne, v-aș ruga, mai întâi despre începuturile activității dumneavoastră misionare în Africa. Este adevărat că ați făcut misiune încă dinainte de a fi hirotonit?

Cu mult timp înainte într-adevăr. De fapt ar trebui să mă întorc la anii tinereții mele. Pe când aveam numai 15 ani, eram deja aici, în Kenya. În Cipru, acolo unde m-am născut, eram, firește, foarte apropiat de Biserică. Părintele nostru duhovnic fusese coleg de clasă cu părintele Theodors Nankyama, primul cleric ortodox originar din Africa care a absolvit Universitatea din Athena. Așa că l-a invitat să vină în Cipru și noi, tineri pe atunci, am văzut pentru prima dată în viața noastră un preot african care, însă, vorbea grecește fluent. Atunci când a venit la noi și l-am cunoscut, eu personal am devenit foarte interesat de misiunea în Africa. De la el am aflat numele și adresa primului misionar grec care a venit aici în 1959, părintele arhimandrit Chrysostomos Papasarantopoulos și am decis să îi scriu. Așa am început o îndelungată corespondență cu sfinția sa până când s-a mutat la Domnul în 1972, în Zair. Astfel am fost în Kenya de la vârsta de 15 ani pentru că el mă ținea la curent cu ce se întâmpla aici și îmi trimitea toate broșurile pe care le publica. Înțelegi deci cum lucrează Dumnezeu?

Deci așa ați luat decizia de a vă dedica viața activității misionare în Africa?

Nu. Am plecat să studiez în Anglia pentru că vroiam să devin muzician. Acesta era țelul meu. Iubeam pianul și cânt încă la pian. De aceea am pianul acesta aici… Așadar am plecat în Anglia și acolo l-am cunoscut pe vestitul părinte Sofronie Saharov, fiul duhovnicesc al Sfântului Siluan Athonitul. I-am devenit fiu duhovnicesc și am început să petrec fiecare sfârșit de săptămână cu sfinția sa, la mânăstirea din Essex și să mă spovedesc săptămânal pentru a mă putea împărtăși. Știți că părintele Sofronie era un om sfânt… Ei bine, după un timp, când aveam 20 de ani, părintele Sofronie mi-a spus într-o zi: „Uite, eu nu mă opun dorinței tale de a deveni muzician, dar Dumnezeu are un plan cu tine: să devii teolog”. „Bine, dar eu nu sunt foarte familiarizat cu domeniul teologic!”, am obiectat. „Ești încă tânăr!” mi-a zis părintele. Părintele Sofronie a trimis 5 monahi să studieze teologia ortodoxă la Paris, la St. Sergius și pe mine împreună cu ei. Între ei era starețul de astăzi al Mânăstirii Essex, părintele arhimandrit Zaharia și diaconul, pe atunci, Rafail Noica.

Părintele Rafail Noica?

Da. Poți să crezi că am fost colegi de clasă? Așa că am studiat teologia și după 5 ani am absolvit și ne-am întors la Essex. După aceasta, părintele Sofronie a hotărât să mă trimită la Oxford să fac un doctorat. Era o chestiune de ascultare și l-am făcut. Dar îmi amintesc că l-am întrebat: „Părinte, chiar credeți că eu aș putea să fac un doctorat la Oxford?”. „Da, o să poți!”, așa că m-am dus și l-am luat după alți 4 ani de studiu. După toate astea, Preafericitul Macarie, arhiepiscopul și președintele de atunci al Ciprului m-a chemat și m-a rugat să vin în Kenya pentru a deschide acest Seminar. Nici atunci nu am fost sută la sută sigur că aceasta era alegerea potrivită pentru mine. Visul meu era acum să devin profesor universitar, așa că am mers la părintele Sofronie din nou pentru a-l întreba ce spune de propunerea Preafericitului Macarie. Mi-a spus: „Îngenunchiază! În numele Tătălui și al Fiului și al Sfântului Duh, du-te, du-te în Africa!”.

Și așa ați venit…

Așa am venit. Cu această binecuvântare. Ca mirean am muncit aici, am predat aici la Seminar, am predicat, am făcut cateheză. Apoi după 10 ani de lucrare, am mers să îl revăd pe părintele Sofronie care de-acum era mai în vârstă și mai slăbit. Asta se întâmpla în decembrie 1991. Pe când vorbeam noi, mi-a zis deodată: „Ascultă, Andreas!…”, numele meu de mirean era Andreas „…Domnul are un plan cu tine. O să ajungi arhiereu. Să nu spui nu. Ți se va propune să fii hirotonit arhiereu. Să nu refuzi!” I-am spus: „Gheronda, eu sunt mirean. Cum poate un mirean să ajungă episcop?”. „Ascultă-mă, vei fi arhiereu!”, mi-a spus din nou. Atât a insistat încât la sfârșitul conversației am spus: „Fie binecuvântat!”, dar în mintea mea îmi spuneam: „asta nu este posibil”.

În ianuarie 1992, Preasfințitul Petros, viitorul patriarh, a venit aici în vizită și mi-a zis: „Știi care este soluția acestei eparhii? Tu să accepți să te facem episcop!”. „Kirie eleison!” mi-am zis… Preasfințitul Petros nu se văzuse niciodată cu părintele Sofronie… Și i-am răspuns: „Dacă puteți propune asta Sfântului Sinod, faceți-o!”. Așa că în mai 1992 a mers în fața Sfântului Sinod. La ora 7 dimineața m-a sunat Preafericitul Patriarh Partenie: „Merg acum să te propun Sfântului Sinod. Ce spui?”. Mi-am amintit cuvintele părintelui Sofronie și, deși nu credeam că se va întâmpla, am zis: „Fie binecuvântat! Voi face ce veți decide!”. La ora 6 seara, părintele patriarh m-a sunat din nou și a zis: „Axios! Ai fost ales episcop de Riruta!”. După două luni au venit aici Înaltpreasfințitul Petros, Arhiepiscop de Axum și Înaltpreasfințitul Theodoros Mitropolitul Ugandei. Știi cine era Înaltpreasfințitul Theodoros? Era părintele Theodoros pe care îl întâlnisem în Cipru când aveam 15 ani, cum am povestit. Veniseră să mă hirotonească. Pe 19 iulie 1992, diacon. Pe 20 iulie, preot. Și pe 25, ridicat la treapta arhieriei. Nu pot să spun nimic mai mult. Părintele Sofronie prevăzuse asta, știa asta și îmi ceruse să accept.

Ca episcop de Riruta, lucrurile au stat altfel. Am putut să sfințesc biserici, să hirotonesc preoți. Am fost apoi ales episcop de Zimbabwe unde am plecat în 1997, dar m-am reîntors aici în 2001 ca Arhiepiscop al Kenyei.

Sfânta Liturghie de Crăciun, Nairobi, 2012 (Foto: © Silviu-Andrei Vlădăreanu)

Ce ne puteți spune de Zimbabwe?

Zimbabwe era o eparhie foarte mare care cuprindea în fapt 6 țări: Zimbabwe, Zambia, Malawi, Mozambique, Botswana și Angola. Am călătorit mult, a fost o experiență deosebită care nu se poate uita, dar diferită pentru că majoritatea ortodocșilor erau emigranți, diaspora grecească, rusească, chiar românească. A fost o lucrare mult mai ușoară, dar la care mi-a folosit foarte mult educația primită la St. Serge în Paris. Puteam sluji ușor în slavonă pentru ruși, pentru sârbi, pentru bulgari. Fusese limba oficială la St. Serge…

Revenind la activitatea misionară, care sunt greutățile cele mai mari cu care v-ați confruntat?

Ce să spun? Când am venit, aici nu era nimic. Erau doar niște clădiri goale. Porneam misiunea fără niciun sprijin financiar, așa că trebuia să găsim soluții, să vorbim și altora despre misiunea noastră din Kenya. Seminarul din Nairobi a devenit un fel de centru pentru că aici vin să studieze tineri din atât de multe țări africane.

Îl vad ca o inimă a ortodoxiei care pulsează…

Exact. Așa consideră și patriarhul nostru. O să îți dau să vezi ce a scris în Evanghelia pe care am publicat-o recent în swahili. De fapt o să îți dăruiesc chiar una. E o lucrare de care sunt foarte fericit. Am visat la ea toată viața mea și acum, că o văd tipărită, pot să spun: „Acum slobozește, Doamne, pe robul Tău…”.

Bine, dar aveți foarte multe lucrări traduse în dialecte africane.

Așa este. Uite, am pe birou câteva recente: „Catehism” în kikuyu și „Sfințirea bisericii” în kinandi. În fiecare trib, noi folosim limba acelui trib. De exemplu, dacă mergem la turkana, folosim turkana, dacă mergem la masai, folosim masai, pentru luya, folosim luya, pentru luo, luo, pentru nandi, nandi. Folosim mai mult de 30 de dialecte pentru că traducem și pentru alte țări africane. Studenții care vin din alte țări trebuie să traducă pentru neamul lor din Sfânta Liturghie, din vecernie sau din utrenie. Asta e un lucru minunat. Bineînțeles când am fost în Zimbabwe am publicat în shona. Uite aceasta este cartea cu toate slujbele în shona.

Incredibil…

De fapt acestea erau doar limbi vorbite, nescrise. Noi am fost primii care am tradus și publicat texte în unele din aceste limbi. Aceasta este prima literatură în aceste dialecte locale. Dar să revin la greutăți… Cel mai dificil în lucrarea misionară este să poți să te adaptezi tu însuți la cultura locală. Vezi, noi suntem europeni și avem un mod de gândire, o mentalitate, o psihologie cu totul diferită. Eu din clipa în care am pășit aici, pe pământul Africii, am decis să uit cine sunt, să las toate visele mele, să devin unul ca ei. Altfel nu aș fi putut sta aici atâția ani și să mă simt atât de bine cu atâtea circumstanțe dificile și probleme.

Și ați găsit punți între aceste mentalități diferite care să ajute misiunea ortodoxă?

Bineînțeles. Poți combina ortodoxia cu oricare din aceste culturi locale.

Este posibil?

Este foarte posibil! De aceea am și pus accentul pe traduceri. Acestea ajută foarte mult. Tu nu te bucuri când auzi românește? Și eu mă bucur când aud grecește. Și atunci de ce să nu își folosească fiecare trib limba sa? Limba este foarte importantă. Aici fiecare trib are o cultură a sa proprie. De exemplu eu când merg la masai mă comport ca și ei, când merg la turkana, fac ce fac ei. Și bineînțeles, slujesc.

Slujiți în limba lor?

Da.

Și cum reușiți? Mi se pare incredibil!

Când părintele Sofronie m-a trimis la Paris, i-am spus: „Părinte, nu știu franceză, nu știu rusă, nu știu slavonă, ce o să fac?”. Părintele Rafail era de pe atunci un poliglot. Și toți ceilalți. Eu însă… Dar părintele mi-a spus: „Ești tânăr și o să înveți!”.

Dar aici, în Africa, mi se întâmplă ceva minunat, miraculos. Limba îmi vine de la sine. Fără să întreb pe nimeni. Poți să mă vezi citind și slujind fluent în orice dialect. Nu am nicio problemă. Și nu găsesc o explicație logică. Nu am mers să studiez aceste dialecte, dar pot sluji în orice dialect cu ușurință. Ori de câte ori merg într-o vizită pastorală în diferite părți ale Kenyei, în fiecare zi merg în altă regiune, la un alt trib. Azi slujesc în luya, mâine în nandi și tot așa. Și aceste dialecte nu se aseamănă deloc. De fapt și eu mă minunez și mă întreb pentru că nu se citește cum se scrie și totuși pronunț corect în mod automat. Pronunț ca și ei.

Ați mai trăit și alte minuni?

E o minune că sunt în viață la problemele mele de sănătate. Privește aici! (Înalpreasfințitul mi-a pus atunci în față câteva fotografii cu o uriașă tumoare canceroasă în mâinile unui medic). Asta era în mine! Mă sufoca de câte ori mă întindeam. Și nu puteam dormi. Ani de zile… Apoi problemele cu ochii și multe altele. Eu cred că este o minune că sunt în viață și în putere. Cred că oamenii sfinți pe care i-am cunoscut în viața mea se roagă pentru mine. Părintele Sofronie, părintele Iosif, părintele Porfirie, cred că ei mă țin în viață și în putere cu rugăciunile lor.

(Foto: © Silviu-Andrei Vlădăreanu)

Aș îndrăzni să vă întreb despre programul personal al Înalpreasfinției voastre…

Zilnic îmi încep programul la ora 4 dimineața la birou. De la 4 la 6 scriu și îmi pregătesc problemele. La ora 6 sunt la biserică. În fiecare zi. Apoi am ore la Seminar. Predau liturgică, misiune, istoria misiunii și altele. Apoi după amiaza mă vizitează oameni cu probleme, avem apoi vecernia la 5 și jumătate și apoi cina cu studenții.

Putem să revenim la minuni? Ce alte minuni ați mai trăit aici?

Prea multe! Le-am consemnat în 3 volume cu titlul: „Mărturii de viață”. Am adunat aici toate experiențele și minunile. Uite, de exemplu, astăzi a fost aici un tânăr care a venit să mă vadă după ce a absolvit facultatea. Tânărul acesta la 7 ani era în închisoare pentru că ucisese alt băiat. Se jucau și din greșeală, l-a ucis. Și preotul paroh de acolo m-a abordat.

Copilul era ortodox?

Da. Ajuta chiar în Sfântul Altar. Deci, cum spuneam, preotul m-a rugat să facem ceva pentru copil. Era un copil foarte deștept, dar era deja izolat de societate. L-am scos din închisoare, iar preotul l-a luat în casa lui ca pe un copil al său. M-am dus să îl spovedesc pe băiat. Băiatul plângea în hohote și m-a luat în brațe. Mi-am luat responsabilitatea educației lui și l-am sprijinit pe preot. Odată, când am trecut pe acolo, preotul mi-a spus: „Astăzi o să întâlniți pe cineva cunoscut!” și mi l-a adus pe băiat, care terminase gimnaziul. L-am întrebat ce ar fi dorit să facă în continuare. Mi-a spus că vrea să devină profesor, așa că l-am adus în Nairobi. A terminat colegiul șef de promoție. Apoi a vrut să meargă la facultate. Astăzi a venit să îmi spună că a terminat facultatea și urmează să devină profesor.

(Foto: © Silviu-Andrei Vlădăreanu)

Sau alt exemplu: un student de-al meu care a studiat aici în 1985, s-a căsătorit și eu i-am botezat ca naș primul copil, un băiat. Și i-am dat numele Macarie, fără ca atunci să îmi cunosc propriul meu viitor și numele de monah ce aveam să îl iau. Ca naș, mi-am luat responsabilitatea educației lui. Astăzi este contabilul nostru. S-a căsătorit anul trecut, l-am hirotonit diacon și duminică îl voi hirotoni preot. Nu este acesta un miracol? Nici mie nu îmi vine să cred! Și strig către Dumnezeu: „Doamne, nu sunt vrednic de toate aceste bucurii!”.

Nu demult o știre a făcut senzație în lumea ortodoxă. Anume, că ați botezat pe fiul cel mare al primului ministru din Kenya.

Da, este adevărat. O să găsiți pe internet o mulțime de informații. De fapt, acest botez a fost o surpriză și pentru mine. Acum 2 ani l-am vizitat acasă pe primul ministru. Mă invitase la micul dejun și am mers, dar nu am discutat nimic despre fiul lui. Fiul său m-a vizitat apoi și am discutat și am împărtășit o serie de gânduri. Când s-a apropiat momentul botezului său, i-am spus: „Bunicul tău s-a întâlnit personal cu Arhiepiscopul Macarie al Ciprului în 1957! Cum văd eu viața ta și viața mea, nu este altă posibilitate decât să îți dau numele Macarie!”. O să îți arăt o fotografie în care Arhiepiscopul Macarie este alături de bunicul lui. Poți să crezi asta? S-au întâlnit în 1957 când Preafericitul Macarie se întorcea din exilul din insulele Seychelles. Asta e altă minune. Așa că l-am botezat și i-am dat la botez numele Macarie. Apoi mi-a cerut să îi fac și cununia religioasă și am oficiat-o în catedrala din Nairobi.

Cred că cititorii au nevoie de o imagine de ansamblu asupra misiunii din Kenya. Dați-ne niște cifre.

Aici, la Seminar putem spune că avem cartierul general. Seminarul are mai mult de 1000 de absolvenți până acum din tot cuprinsul Africii. Seminarul are un paraclis cu hramul Sf. Macarie. Avem și un colegiu pentru profesori și o școală primară deservite de catedrala Sf. Sofia. Tot aici, lângă noi funcționează Institutul Tehnologic pe care noi l-am donat Guvernului și pe care continuăm să îl finanțăm în continuare. Mai avem 3 orfelinate, dintre care cel din Nyeri cu 150 de copii este cel mai mare. Sunt copii abandonați și aș avea multe cazuri tragice despre care aș putea povesti. Acolo avem o școală primară și există speranțe pentru acești copii. În total în Kenya avem 300 de parohii, 30 de școli primare, 15 gimnazii, 30 de centre medicale, un fel de mici spitale și altele.

Mai aveți un fiu duhovnicesc și în persoana nou-ales-ului episcop de Burundi și Rwanda.

Preasfințitul Inochentie mi-a fost și el student. Din prima noastră promoție- 1982. Și iată e primul episcop dintre studenții noștri.

Ați înființat și un cor foarte frumos.

Eu însumi iubesc muzica, iar africanii sunt foarte talentați la muzică. Au acest dar și am vrut să îi încurajez. Când am venit aici trebuia să introducem cântările la slujbe. Am tradus întîi textul pentru fiecare dialect și apoi l-am potrivit cu muzica. Și acum avem cântare frumoasă în toate bisericile. Aici, la Nairobi, avem și un cor de care sunt foarte fericit. Când văd un tânăr talentat la muzică, eu îl încurajez personal. Sunt atât de talentați încât realizează propriile lor compoziții!

Ca o concluzie, cum vedeți misiunea pe care ar trebui să o facă Biserica Ortodoxă?

Când vorbim despre misiune nu ar trebui să vorbim strict de evanghelizare. Misiunea trebuie să pună în principal accentul pe educație. Educația este cheia. După anii petrecuți aici, dacă cineva mă întreabă „Cu ce să te ajut mai întâi? Să facem o biserică sau o școală?” eu îi răspund: „O școală!”. Gândiți-vă la copiii din școala primară. Credeți că vor uita ei ce au primit? Sau vinerea, la Sfânta Liturghiei când copiii cântă toată slujba. Nu vor uita asta niciodată.

Școlile pe care le-am menționat mai sus aparțin bisericii. Dar școlile sunt deschise copiilor de orice religie. Ei sunt liberi să asiste la slujbele ortodoxe sau la orele de catehism, însă nu sunt obligați în niciun fel. Nu facem aici prozelitism.

O să vă relatez un caz. Un băiat s-a convertit la ortodoxie în timpul școlii, s-a botezat și când s-a întors în satul lui era singurul ortodox. A hotărât să îi catehizeze mai întâi pe cei din familia lui și apoi pe alții din comunitate. Anul trecut, când m-am dus acolo să îi botez, am botezat 350 de oameni! Un copil a convertit 350 de oameni! Ce spuneți de asta? Acestea sunt roadele educației.

Ce ați vrea să transmiteți celor care vor citi acest interviu?

Că noi nu ne gândim suficient de serios și de profund că fiecare persoană, fie că este un alb sau un negru, îl reprezintă pe Hristos. Eu mă simt atât de apropiat de oameni pentru că îl văd pe Hristos pe chipurile lor. Asta trebuie să facem. Să îi lămurim pe oameni să-și vadă aproapele caci aproapele este Hristos însuși.

Înaltpreasfințitul Iona, Mitropolitul Ugandei mi-a spus odată că dacă nu vom ajuta misiunea ortodoxă din Africa acum, mai târziu va fi prea târziu.

Exact. Să nu îi lăsăm pe acești oameni singuri, fără ajutor. Să venim acum. Nu mâine, ci acum. Să nu spuneți „mâine”. Dacă spuneți „mâine” nu se va întâmpla niciodată.

Noi în bisericile noastre autocefale cum este cea greacă, cea cipriotă, cea română credem de multe ori că noi suntem singurii, dar dați-mi voie să vă spun că este o ortodoxie foarte puternică și pe continentul african.

Și cu viitor…

Cu mare viitor! De asta am ales să rămân aici și să mor aici.

Notă: Acest articol a fost preluat cu acordul autorului din revista “Lumea Credinţei”, nr. 4 (117), februarie, 2013, pp. 42-49.