Sârbii

Sârbii: prietenii noştri, de sorginte bizantină, ca şi noi, (neo-)elenii. Seminţie slavă, zadruga devenită naţiune după nenumărate încercări şi râuri de sânge. N-au fost întotdeauna alături de noi. În secolul al XII-lea i-am combătut împreună pe unguri. În secolul al XIII-lea a venit la putere dinastia Nemanja, prietenii noştri. Secolul al XIV-lea, epocă de glorie şi tragedie pentru ei: Dušan ameninţă Thessalonicul, pentru ca patruzeci de ani mai târziu, să dispară de pe hartă. Bătălia de la Kosovo Polje reprezintă ceea ce a însemnat bătălia de la Muntele Alb pentru cehi. De atunci, musulmanii, în ansamblul lor, au devenit „turci”, iar Kosovo-Metohia a devenit Ierusalimul neeliberat. Doar câţiva ani mai târziu, în 1396, [sârbii] luptă alături de Baiazid la Nicopole, pe Dunăre, locul unde a fost ucisă floarea cavalerilor francezi, în ultima bătălie dată de cruciaţi. Iar apoi, tăcere: Serbia devine paşalâc otoman. Rămân legendele despre Marko Kraljevici şi George Brankovici. Inima nesupuşilor se strămută din Bačka şi Šumadija, în Muntenegru.

Cu sârbii nu am fost fraţi de la începuturile lor: se aflau prea departe pentru a le jeli drama, în 1389, pentru că doar cu un an în urmă, în 1388, capitula Philadelpheia. Sprijinul către Mănăstirea Hilandar de la Athos a fost sistat, monumentele monastice de la Dečani şi Studenica au rămas fără adăpost.

Au trecut apoi sub puterea Habsburgilor, au devenit akriţii [străjerii] Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, la aşa-numita „graniţă militară austriacă”. Şi deodată, brusc, se trezesc: Karagheorghe, prietenul lui Rigas, al lui Pasvantoglou, al lui Gheorgakis Olympiotul; Karagheorghe, eroul de la 1804. Aşadar, nu istoria medievală, ci luptele comune împotriva otomanilor i-au adus aproape pe greci şi pe sârbi, i-au înfrăţit, în jurul anului 1800.

Fără luptele lui Gheorgakis Olympiotul alături de Karagheorghevici şi de Miloš Obrenovici n-ar fi existat acordul de la Feslau dintre Trikoupis şi Garašanin (1867), iar fără acesta n-ar fi urmat osmoza anilor următori, alianţa din Războaiele Balcanice, înfrăţirea din tranşeele Macedoniei, mâhnirea pentru paşii greşiţi ai conducerii bulgare, bucuria pentru răsturnarea de către Simovici a prinţului Paul şi restaurarea prestigiului Serbiei, în martie-aprilie 1941, nici credinţa în tradiţiile bizantine medievale.

Nici un popor n-a suferit în Primul Război Mondial precum poporul sârb. Au avut cele mai mari pierderi în rândul soldaţilor şi al civililor, raportate la populaţia ţării. Nu reprezintă decât un mit comod distrugerea unei lumi întregi – frumoase, morale, angelic plăsmuite – în urma împuşcăturilor trase de Gavrilo Princip asupra lui Francisc Ferdinand, succesorul tronului habsburgic, în acel tragic iunie al anului 1914, la Sarajevo. Războiul a fost provocat de nesaţul şi trufia camarilei imperiale, ale unor Conrad şi Berthold, cei care au redactat un ultimatum atât de dur cum numai la Rambouillet (1999) a mai fost dictat, şi tot împotriva Belgradului. Camarila care, aşa cum nota contele Carlo Sforza, îndura cu greu faptul că „n-a terminat cu sârbii” în 1909, sub pretextul de atunci al crizei din Bosnia-Herțegovina.

Aceştia sunt sârbii: eroici, dârji, inflexibili. Şi-au asumat sarcina unirii slavilor de sud (idee aparţinând la început croaţilor). Au înfăptuit Marea Serbie: Iugoslavia. Au căzut victime ale propriilor conducători, dar şi ale neîncrederii aliaţilor lor istorici. Germania şi, alături de ea, Austria, şi-a dorit o răzbunare istorică. Locul lui Hans Dietrich Genscher în istoriografie a fost iremediabil clătinat prin ultima lui acţiune politică, complicitatea la dizolvarea Iugoslaviei multietnice, funcţionale. Nici chiar germanii nu vor aprecia acţiunea lui. Se spune că Serbia îi aduce pe ruşi înapoi în Balcani. Jumătate de adevăr: Parisul şi Londra au de răspuns la întrebarea De ce au abandonat Belgradul?

Este necesară redobândirea legăturilor europene ale sârbilor. Nu doar cu birocraţia impersonală de la Bruxelles, ci şi cu Franţa, Italia, Spania. Ţara aceasta, care şi în prezent ne dezvăluie creatori originali precum Emir Kusturica, Goran Bregovici, Milorad Pavici, Dušan Makaveiev, Ivo Andrici şi Gavriil Mestrovici, Nicolae Tesla şi Iustin Popovici în perioada interbelică, mai are multe de spus şi de oferit. Iar atunci când va reuşi să se împace cu croaţii, şi croaţii, la rândul lor, se vor împăciui cu sârbii, vor putea să-şi dovedească importanţa ca pol de stabilitate politică, dar şi drept centru naţional creator de cultură, centru capabil să îmbine cele mai fertile tradiţii medievale cu tendinţele europene ale vremii.

Bucureşti, iunie 2009

Sursa: Geórgios D. Poukamisás, Dialog cu istoria, Ed. Omonia, București 2009