Tradiția filosofică la Fericitul Augustin

S-a vorbit și încă se mai vorbește mult despre prezența frecventă a filosofiei în opera Fericitului Augustin, filosofie pe care acesta a încercat s-o asocieze cu credința și învățătura Bisericii. Unii susțin că Fericitul Augustin este cel care a încreștinat neoplatonismul. Cert este că, încă de pe vremea când era adeptul maniheismului, al Neoplatonismului și al filosofiei Academiei, acesta avea o sensibilitate aparte pentru filosofia practică cu tentă religioasă, sau, mai bine zis, morală, care era predominantă în perioada romană. Din spațiul filosofic îl interesau mai ales chestiunile referitoare la problemele vieții, ale vieții fericite (beata vita), și mai puțin teoriile existențiale sau teoria platonică despre emanația ființelor (emanatio).

Fericitul Augustin a adoptat cu precădere elementele practice ale filosofiei, prezentându-le – atât cât a putut și a considerat de cuviință – dintr-o perspectivă teologică. În opinia sa, Dumnezeu reprezintă binele suprem, perfect, în care trebuie să revină și cu care trebuie să se unească sufletul uman. Unirea aceasta înseamnă dobândirea fericirii – beata vita. Este rezultatul participării la Dumnezeire, în Care nu face însă distincția dintre firea dumnezeiască și energiile necreate. Așadar sufletul năzuiește către participarea – relația cu firea dumnezeiască.

Deși mărturisește că a «pălăvrăgit mulți ani ca și cunoscător al filosofiei» (Confesiuni VII 20, 26), era totuși ferm convins că filosofii platonici au spus și învățat multe adevăruri. De aceea, confirmă faptul că la Sfântul Apostol Pavel a găsit multe adevăruri despre care citise mai întâi în cărțile filosofilor platonici. Însă, cu toate acestea, nu putem spune că acești filosofi cunoșteau calea lui Hristos, pentru că nu trăiau în evlavie (Confesiuni V, 4). Fericitul Augustin este de părere că omul, prin propriile sale puteri, «chiar dacă ar găsi adevărul și L-ar cunoaște pe Dumnezeu, tot nu L-ar cinsti cum se cuvine și nu I-ar fi recunoscător» (idem).

«… Citindu-l foarte mult pe Sfântul Pavel, mi-am dat seama că toate adevărurile, despre care aflasem din cărțile filosofilor platonici, era prezent și aici. Numai că aici era întemeiat pe harul Tău (Doamne), ca să nu se poată mândri oricine că a aflat adevărul, ci să cunoască că i s-a dat nu numai ceea ce a aflat, ci și capacitatea de a afla. Căci ce avem noi pe care să nu ni-l fi dat Tu?» (Confesiuni VII 21, 27; vezi și VII 10, 16). Așadar filosofii au aflat multe adevăruri, însă adevărul în plinătatea sa este descoperit și oferit de către Însuși Dumnezeu numai celor credincioși, ca să nu se poată mândri omul că l-a descoperit prin forțele proprii.

Concepțiile augustiniene – mai mult sau mai puțin naive – ne reașează în atmosfera din perioada apologetică (secolele II-III), când era extrem de greu de trasat o linie despărțitoare între gândirea teologică și concepțiile filosofice. Îndeosebi teoria augustiniană despre predestinație exclude orice posibilitate a omului de a ajunge la Dumnezeu, dacă nu a fost predestinat în prealabil de către El în acest scop. În jurul anului 427, pe când își definitiva această teorie, Fericitul Augustin explica că firea umană, deși «este supusă căderii», continuă să fie «o fire deosebită», deoarece «este înzestrată cu posibilitatea de a participa la firea supremă (dumnezeiască)» (De Trinitate XIV, 4). Așadar, în ciuda căderii, firea umană poate deveni părtașă Dumnezeirii.

Chiar și în cele mai simple lucrări augustiniene, cercetătorilor le e greu să distingă cu claritate cuvântul filosofic de cel teologic, adică să deosebească limitele dintre adevărul filosofic și cel bisericesc. În acest sens, rămâne încă ambiguă celebra sa sintagmă «intellige ut credas, crede ut intelligas» (Sermo 43, 7), care s-ar traduce astfel: trebuie să gândești (înțelegi) ca să crezi, dar și să crezi ca să gândești (înțelegi) (De praedestinatione 2, 5; De vera religione 24, 45).

În concluzie, putem spune că Fericitul Augustin a luptat o viață întreagă pentru a asocia și a împăca gândirea filosofică cu credința Bisericii, însă a părăsit această viață oscilând, îndoindu-se el însuși de teoriile sale și neputând până la urmă să rezolve problema.