Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 17. Înstrăinare şi rea pătimire

Din Efes, Sfântul a trecut în Patmos şi, după ce a mai cutreierat câteva insule, a ajuns în Cipru. A coborât din corabie şi, de îndată ce a călcat pe pământ, s-a despărţit de ceilalţi. Avea de gând să facă lucruri nemaiauzite, mai presus de puterile omeneşti, aşa cum veţi afla îndată. Pentru aceasta şi-a ridicat spre Dumnezeu mâinile şi sufletul său care, de altfel, niciodată nu se dezlipea de El, rănit fiind de dragostea dumnezeiască[1] şi, ca şi cum ar fi ieşit din sine, cu multe lacrimi şi cu umilinţă a început să înalţe rugăciune pentru ceea ce-l frământa zicând:

„Dumnezeul Părinţilor şi Doamne al milei, Izvorul iubirii de oameni, oceanul nespus al dragostei, de ce ai arătat o purtare de grijă atât de mare şi o nespusă dragoste şi bunătate pentru mine? Ce este această taină nouă şi străină care covârşeşte mintea şi cuvântul, şi pentru care pricină rămâne neînţeleasă? Dintru început din nefiinţă la fiinţă m-ai adus. M-ai cinstit cu nespusa frumuseţe a chipului Tău şi mi-ai făgăduit nădejdea nemuririi şi înfierea prin păzirea poruncii Tale celei sfinte, din care am căzut prin neascultare. De atunci am fost robit de păcat, de moarte, de zavistnicul diavol. De bună voie m-am depărtat de Tine, Stăpânul şi Părintele meu cel iubitor de oameni. Dar cu toate acestea nu ai suferit să mă treci cu vederea pe mine, cel vrednic de dispreţ şi vinovat osândei, ci, după acea felurită purtare de grijă prin Lege şi prooroci, mişcat fiind de nespusa Ta milostivire, de părinteasca şi dumnezeiasca Ta iubire, ai trimis, mai presus de înţelegere, pe Fiul Tău cel Unul-Născut şi de o cinste cu Tine ca să Se dea morţii[2] pentru mine, nevrednicul.

Ce lucru nemaiauzit şi străin! Fiul Tău S-a îmbrăcat cu firea mea din Preasfânta Fecioară şi mi-a dăruit dumnezeirea Sa. În felul acesta nu numai că face nemuritor chipul cel înnegrit şi-l aduce la strălucirea de mai înainte, ci îmi dăruieşte, cu mai bună pregătire, îndumnezeirea, pe care mi-am închipuit atunci în Rai că o voi primi înainte de vreme. Astfel, m-a făcut fiu şi moştenitor al Tău şi împreună-moştenitor al Său[3]. Ce-Ţi voi răsplăti, Stăpâne, Iubitorule de oameni, pentru nespusa şi covârşitoarea Ta dragoste cu care m-ai iubit[4]? Singurele daruri mai de preţ pe care le am astăzi sunt cuvântul şi trupul meu. Dar şi acestea sunt roade ale creaţiei şi ale atotputerniciei Tale. Pentru aceasta, nimic nu am care să-mi aparţină. Dar nici Patriarhii, Proorocii, Apostolii şi Mucenicii nu au avut nimic al lor să-Ţi ofere. Iar aceasta este cu neputinţă firii omeneşti, căci Tu eşti Dăruitorul şi Stăpânul tuturor.

Deci acum, dorind să mă asemăn lor, iată că-Ţi aduc drept jertfă cele ale Tale, Stăpâne. Voi pune frâu limbii mele şi nu voi mai vorbi. Voi ţine cuvântul înlăuntrul meu numai de dragul Tău şi voi vorbi lăuntric numai cu Tine sau, mai degrabă, Tu Însuţi vei insufla în inima mea cuvinte şi suspine negrăite[5]. Iar trupul meu, fiindcă este mort şi nu mai trăiesc în trup[6], îl încredinţez cu totul Ţie, atât cât îmi va fi cu putinţă ca om, Stăpânul meu, Care le poţi săvârşi pe toate, ca să-mi dăruieşti puterea şi ajutorul Tău. De aceea, el va rămâne nerobit nu numai voilor sale, dar nici fireştilor sale nevoi. De altminteri nu este întru totul necesar să se păstreze legătura cu cele de nevoie, mai ales că Cel Care i-a pus această rânduială eşti Tu şi tot Tu poţi să-l dezlegi de aceste trebuinţe.

Chiar de aş fi avut mii de suflete şi de trupuri şi Ţi le-aş fi dat de bunăvoie Ţie, Care atât de mult m-ai iubit, nici aşa nu aş fi făcut nimic vrednic, căci sângele şi sufletul robilor nu este de acelaşi fel cu sângele şi sufletul Stăpânului. Şi nici nu se va putea asemăna, fie şi foarte puţin, cel mai preţios dar al oamenilor cu darul dumnezeiesc al înfierii[7].

Şi fiindcă este firesc să nu reuşim într-o astfel de lucrare care este atât de vrednică de laudă, Îţi dăruiesc cu bucurie Ţie, Stăpâne, cele după putere. Slavă nespusă şi cununa laudei noastre[8] şi cereasca împărăţie socotesc a fi trecerea «prin foc şi apă»[9], adică prin feluritele şi înfricoşătoarele ispite şi necazuri, precum şi moartea de fiecare zi împreună cu minunatul Pavel[10] pentru dragostea Ta, Părintele Cel fără de început, a Celui împreună-veşnic, Fiul Tău, şi a Duhului Celui de o fiinţă şi de o cinste, a Dumnezeirii celei Una şi în Treime”.

Acestea le-ai spus, fericite, ca şi cum ai fi ieşit deja din trup, ca şi cum ai fi fost răpit într-un extaz dumnezeiesc, învăpăiat fiind de cărbunii aprinşi ai dragostei lui Hristos, ca unul ce ai dobândit de mai înainte „fericita nebunie”[11], aşa cum spunea cineva. Te preschimbaseşi cu totul, în fapte, în cuvinte şi în mişcări, ajungând într-o stare mai presus de fire, mult mai extatică şi dumnezeiască, stare pe care numai tu sau unul ca tine, care s-a învrednicit să „pătimească” şi să filosofeze aceleaşi lucruri, o poate arăta aşa cum se cuvine. Numai unul care s-a slobozit deja de frica de rob[12] poate vorbi cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu. Ca fiu al lui Dumnezeu poate vorbi în Duh despre tainele lui Dumnezeu şi despre „înţelepciunea întru cei desăvârşiţi, cea ascunsă”[13], pe care numai cei duhovniceşti le cunosc şi pot vorbi cum se cuvine despre ele.

Acestea le-am auzit şi eu de multe ori de la sufletul şi de la limba ta cea insuflată de Dumnezeu, însă nu am avut potrivita râvnă sufletească şi nici experienţă întru cele auzite, deoarece mă îndeletniceam mai mult cu iluzii şi cu legături lumeşti. De aceea nici nu am reuşit să le descriu pe toate. Cât priveşte faptul că încerc după slaba mea putere să înfăţişez petrecerea şi isprăvile tale, deja am vorbit. Şi voi povesti în continuare ceea ce a urmat, dacă tu te vei pleca asupra neputinţei noastre şi ne vei lumina la vremea potrivită.

După ce minunatul Sava şi-a săvârşit rugăciunea de mai sus, rostită cu dragoste fierbinte şi cu lacrimi îmbelşugate, a arătat îndată şi faptele potrivit cu cuvintele. El, care de mai înainte se lepădase de omul cel vechi[14], căci deja nu mai purta nimic din cele de jos, din materia moartă, s-a dezbrăcat de toate hainele. Şi astfel, ca un fără de trup şi ca un nematerialnic încă din această viaţă, se arată în acest chip în insulă. Privelişte înfricoşătoare cu adevărat şi uimitoare pentru cel care-l vedea şi auzea despre el! Acum putea rosti în chip mai înţelept şi mai înalt cuvântul lui Iov: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pământ. Fie numele Domnului binecuvântat”[15].

Străbătea oraşele şi satele de acolo gol, fără casă, fără acoperământ, cu desăvârşire necunoscut, tăcut, străin în ţară străină, fără prieteni. Dar cel mai greu de suferit era lipsa hranei şi a celor necesare traiului. Se gândea, oare, vreodată cineva că trebuie să-i dea hrană? Dar nici Sava nu ar fi cerut nimic nici măcar de la cel mai milostiv om. Nu vorbea nimic, nici prin semne nu cerea nimic, nici nu avea pe cineva care să mijlocească pentru el. Nu rămânea într-un loc nici măcar pentru puţină vreme. Uneori, vreme îndelungată, se îndeletnicea de unul singur cu contemplaţia, retrăgându-se în pustie, în munţi, în peşteri, în ascunzătorile fiarelor sălbatice[16]. Alteori mergea prin oraşe şi prin sate, la hramuri, prin pieţe sau prin alte părţi. Astfel, de cele mai multe ori, dădea impresia că petrece împreună cu oamenii, însă în realitate se înstrăinase cu desăvârşire de ei, nu numai cu cugetarea şi cu îndepărtarea sufletească, ci şi cu tăcuta umblare de ici-colo, aşa cum v-am spus. Şi din cauza acestei înfăţişări, prin care nu era deloc cunoscut de nimeni, oamenii aveau impresia că atunci îl văd pentru prima dată.

Deci, cum ar fi putut avea cele trebuincioase traiului, de vreme ce se depărta de toţi? Noi oamenii ne facem milostivi şi compătimitori în două chipuri: atunci când dăm cuiva care ne cere el însuşi, potrivit cu porunca: „Celui ce cere de la tine, dă-i”[17], sau atunci când dăm unuia care ne cere prin mijlocirea altuia, deoarece el nu o poate face din pricina bolii, ruşinii sau a unei nesuferite nenorociri. Acest ultim chip de milostenie, deşi pare a fi asemenea cu primul în privinţa poruncii, are însă ceva mai mult, căci cel ce suferă nu este de faţă ca să poată cere mila prin cuvinte, gesturi sau prin orice manifestare a suferinţei lui sufleteşti.

Dar a dărui cineva fără ca celălalt să ceară, aceasta depăşeşte porunca şi de aceea fapta aceasta este foarte însemnată şi vrednică de laudă. Dacă adaugi şi faptul că cel care are trebuinţă de milă tăinuieşte sărăcia şi, pe deasupra, mai este şi cu desăvârşire străin şi necunoscut, cred că în cazul acesta milostenia este aproape cu neputinţă de săvârşit. Un astfel de sărac ar putea trece neobservat chiar şi de cei mai vestiţi pentru iubirea lor de oameni, dacă lăsăm deoparte pe Avraam şi pe Iov, nepotul său. Avraam stătea la răspântie şi nu lăsa să treacă nici un om fără să-l miluiască[18]. Pe drumurile fericitului Iov curgea unt, aşa cum spunea el însuşi, iar munţii izvorau lapte, în timp ce uşa sa era deschisă pentru oricine voia să intre şi să ia orice avea nevoie[19].

Însă astfel de oameni nu mai există. Nici firea, nici vremurile nu ne mai oferă astăzi astfel de pilde minunate în viaţa noastră de zi cu zi. Prin urmare, cel care este lipsit va muri de foame, dacă nu-Şi va întinde în chip nevăzut mâna Sa Dumnezeu, Care o deschide şi „satură pe tot cel viu de bunăvoinţă”[20], Care dă „animalelor hrana lor şi puilor de corb, care Îl cheamă pe El”[21]. Astfel s-a petrecut şi cu acest atlet al lui Hristos despre care am spus mai sus, care cultiva virtutea tăcerii, şi care, prefăcându-se că este nebun, se depărta de orice, atât de oameni, cât şi de lucruri.

Îşi împlinea nevoia firii cu verdeţurile ce creşteau singure din pământ. Şi aceasta o făcea doar atunci când se depărta de oameni şi trăia singur în pustie. Dar şi aici era foarte zgârcit cu sine, căci primea o astfel de masă la trei-patru zile. Alteori mânca ceva din cele pe care i le aruncau unii, desigur, din dumnezeiasca purtare de grijă. Iar aceasta se întâmpla atunci când se amesteca cu oamenii umblând prin cetăţi şi prin sate. Dovadă că era mort faţă de lume şi că se lepădase cu desăvârşire de toate cele ale ei este şi faptul că uneori rămânea toată săptămâna flămând, dar şi că petrecea fără hrană şi fără aşternut, fără casă, fără cunoscuţi sau prieteni şi fără îmbrăcăminte.

Aşadar, toate aceste izbânzi ale marelui Sava nu sunt oare mai presus de fire, neînţelese, neobişnuite, cu neputinţă chiar a le şi cugeta? Mă întorc cu mintea în trecut şi-i văd pe acei bărbaţi dumnezeieşti care au vieţuit ca unii fără de trupuri: pe Ilie Tesviteanul, pe Ioan Botezătorul şi pe cei de după Har care au urmat după cum se cuvine râvnei acelora, pe care ar fi trebuit să-i avem în viaţa noastră drept pilde vrednice de urmat. Socotesc că bărbatul acesta i-a întrecut pe mulţi în nevoinţe. Toţi cei care îl ajung în postire şi în pustnicie, sunt lipsiţi de celelalte nevoinţe care sunt multe şi mari. Iar cei care sunt la aceeaşi măsură cu el în acestea, sunt lipsiţi de cele de mai înainte. Acest minunat bărbat i-a biruit cu mult pe toţi aceştia prin stăruinţa îndelungată în acest fel de nevoinţă şi prin desăvârşirea în toate.

Unde să meargă să-şi odihnească, fie chiar şi numai pentru câteva clipe, trupul său gol, chinuit de osteneala acelei desăvârşite postiri şi umblări? Nu avea nici colibă, nici aşternut, nici măcar vreun copac sub care să se adăpostească. Nici în pridvoarele caselor sau ale bisericilor nu se odihnea. Astfel de fapte găsim scrise doar în vieţile nevoitorilor celor mari.

Cum putea să rabde trupul său cel gol ploile vijelioase, zăpada din timpul iernii, vânturile reci şi puternice? Cum putea să rabde un astfel de trup sensibil şi neputincios frigul care îţi pătrundea până în măduva oaselor? Cum putea să rabde gerul care îi îngheţa tot trupul, fiecare nerv, încheieturile şi chiar sângele? Aceste chinuri, potrivnice între ele, pricinuiesc o durere de nesuferit şi prevestesc o moarte vrednică de plâns.

Când mă gândesc la arşiţa din timpul verii, care, aşa cum spun cei care au pătimit aceasta, biciuieşte ca focul orice în acele locuri, văd în el o privelişte neobişnuită şi mai presus de firea şi de cugetarea omenească. Iar lucrul acesta este cu atât mai minunat pentru noi, cu cât acest atlet avea aceeaşi fire ca şi noi, dar cu toate acestea, cu această fire a izbutit, mai presus de fire, să se întreacă cu firile cele nemateriale. „Privelişte s-a făcut lumii şi Îngerilor şi oamenilor”[22], ca să vorbesc asemenea marelui Pavel. Sau, mai bine zis, astfel de lucruri au pricinuit o nespusă bucurie şi uimire Îngerilor, căci îl vedeau „pe omul cel nou, cel după Dumnezeu zidit”[23] şi cea mai presus de fire „schimbare a Dreptei Celui Preaînalt”[24], pe care a săvârşit-o Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, prin întruparea cea mai presus de cuvânt.

Iar pentru oameni, desigur, pentru cei care nu şi-au închis de bunăvoie ochii ca să nu vadă lumina cunoaşterii lui Dumnezeu, Sava era slava de obşte, cununa strălucitoare de laudă, ştergerea ruşinii celei de demult. Era boldul ascuţit al râvnei şi al dragostei lui Dumnezeu cu care îi îmboldea pe cei mai mulţi şi îi îndemna spre dorirea dumnezeiască. Foarte puţini însă i se alăturau şi-l urmau de departe pe calea acestei nevoinţe.

Toate acestea pricinuiau o frică nesuferită şi o mare uimire începătorului răutăţii, precum şi întregii lui oşti întunecate. Pe cel pe care altădată îl nesocotiseră, îl dispreţuiseră şi-l robiseră cu înşelăciune, îl vedeau acum înconjurat de multă slavă şi neîntrecut în bărbăţia sufletească. Astfel a primit viteazul stăpânire peste demoni şi peste patimile cele afară de fire, încât putea să calce „peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului”[25]. Şi încă mai mult, a primit stăpânire mai presus de fire peste însăşi firea sa, astfel încât să nu se plece nici chiar nevoilor ei. Se asemăna cu un împărat împodobit cu puterea Stăpânului Hristos, Cel Care S-a îmbrăcat cu firea omenească şi i-a dăruit slava Sa şi îndumnezeirea.

Pentru aceasta vechiul vrăjmaş al neamului omenesc s-a înverşunat straşnic împotriva acestui bărbat vrednic şi mereu ridica împotriva lui puternice furtuni de ispite dinafară. Însă şi-a dat seama că se luptă în zadar, precum căprioara împotriva leului[26], după cum spune proverbul, şi pentru aceasta a îndreptat împotriva lui alte meşteşugiri, încercând să-şi arate răutatea, aşa cum se sârguieşte să facă el dintotdeauna. Dar să ne întoarcem cu povestirea noastră acolo unde am rămas.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 50-60.