Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 18. Nebunia pentru Hristos
4 April 2013Aşa cum am spus, viteazul îşi lepădase de pe el toate hainele şi străbătea gol cetăţile şi satele cipriote. Îşi acoperea cu o zdreanţă mădularele trupului care trebuiau acoperite şi se prefăcea că este nebun, el, care era plin de adevărata înţelepciune mai mult decât oricare altul. „Noi suntem nebuni pentru Hristos”[1] spunea şi el întru simţirea inimii împreună cu marele Pavel. Şi continua: „până în ceasul de acum şi flămânzim şi însetăm şi suntem goi şi pătimim şi nu suntem aşezaţi… Ca nişte gunoi ne-am făcut lumii, lepădătura tuturor”[2]. Însă nu toţi oamenii îl considerau nebun. Unii, desigur, credeau că într-adevăr este nebun, luând aminte numai la ceea ce făcea şi poticnindu-se astfel de piatra de sminteală[3]. Dar cei ce puteau să observe şi să înţeleagă din cele văzute pe cele nevăzute[4], îşi dădeau seama bine că avea cugetarea sănătoasă şi că ascundea în vasul de lut comoara Duhului[5].
Înţeleptul Sava nu se prefăcea că este nebun aşa, la întâmplare şi fără chibzuială, cum fac unii care nici eu nu ştiu cum au fost înşelaţi lăuntric şi care nu numai că nu se prefăceau, ci deveneau cu adevărat nebuni în cuvinte şi în fapte. În loc să-şi bată joc de lume şi de diavoli, aşa cum spun Părinţii, au ajuns să-şi bată joc de ei înşişi. Nu au putut să supună părţii cugetătoare necugetarea sufletului lor, nici nu au lăsat cu totul în seama minţii frâiele sufletului lor. S-au abătut dintru început şi de aceea s-au prăbuşit direct în patimi, vorbind cele necuvioase şi săvârşind lucruri care cu adevărat se potrivesc celor nebuni.
Marele Sava însă nu era aşa. Acesta mai întâi şi-a tămăduit foarte bine boala sufletului prin înfrânare şi smerită cugetare, astfel încât să nu fie împiedicat deloc de simţuri, şi numai după aceea a pornit în această neobişnuită călătorie. Şi-a început nevoinţa punând frâu limbii. Era foarte atent în privinţa tăcerii şi nu cred să fi spus vreodată ceva nepotrivit. Cum să aibă Sava astfel de neputinţe, el, care de multă vreme îşi făcuse sufletul locaş al lui Dumnezeu, cugetând şi vorbind întotdeauna numai cele dumnezeieşti? Aşadar, tăcea, tăinuindu-şi astfel cât mai bine vistieria lăuntrică a înţelepciunii Duhului şi căutând să nu se abată de la scopul şi de la buna sa prefăcătorie prin recunoaşterea pomului după roade[6].
Era cu desăvârşire blând şi fără răutate în purtare şi în privire, plin de trezvie, căutând întotdeauna la sine. Părţii cugetătoare a sufletului său îi dăruia să cugete neîncetat la cele înalte şi de aceea în timpul deselor sale peregrinări prin mijlocul mulţimii putea spune împreună cu David: „Deosebi sunt eu, până ce voi trece”[7]. De altfel, prin neîncetata sa postire îşi topise trupul, care devenise subţire, uşor, slab, lucru care, desigur, îi era cu neputinţă să îl ascundă. Astfel, dădea de bănuit celor mai înţelepţi, precum am spus, şi de aceea a început să fie lăudat. Însă este timpul să amintim şi câteva întâmplări, ca să arătăm la ce sporire ajunsese înţeleptul bărbat în acest nou mod de viaţă.
