Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 19. Înăuntrul bazinului

Odată Sava trecea printr-o cetate cipriotă având această înfăţişare. Mergea pe un drum principal. În acea clipă o femeie de la balconul unei case şi-a pironit privirea asupra lui. Nu ştiu ce a cugetat ea, dar a strigat cu uimire:

– Ce trup frumos are acest bărbat!

Sava era la începutul acestei nevoinţe şi de aceea trupul său nu se înnegrise încă de biciuielile vânturilor, de arşiţa soarelui şi de frigul iernii, aşa cum era firesc. Înţeleptul bărbat însă a vrut să-l mustre pe şarpele care se ascundea în gingăşia plăcerii. În acelaşi timp voia să o înţelepţească şi pe femeie, ca să nu se mire de astfel de lucruri şi să nu se înşele de frumuseţea trupească prin privirea pătimaşă. De altfel el era foarte atent să nu dea nici cea mai mică pricină de poticneală celor mai simpli. Pentru aceasta a făcut un lucru cu adevărat vrednic numai de cugetarea şi de grija sa. Îşi aruncă privirea în jur şi văzu în apropiere un bazin plin cu noroi şi cu viermi. A alergat într-un suflet acolo şi, aşa cum era, a intrat în acea mocirlă. Şi a stat acolo, în acea nesuferită necurăţie, foarte liniştit, ca şi cum ar fi fost într-o baie sau pe un câmp plin cu flori sau într-o grădină frumoasă cu trandafiri bine-mirositori.

Seara a ieşit de acolo negru din cap până-n picioare, plin de noroi şi de miros urât. În felul acesta goliciunea sa nu avea să mai devină pricină de sminteală pentru cei bolnavi cu mintea. „De ce libertatea mea să fie judecată de o altă conştiinţă?”[1], spune marele Pavel. Totodată s-a făcut pentru cei înţelepţi şi nevoitori pricină de bogat folos duhovnicesc. Prin această faptă unii ca aceştia învaţă foarte bine că trebuie să dispreţuiască frumuseţea trupească ca şi cum nu ar exista şi să cultive întreaga-înţelepciune, luptând cu vitejie, printr-o nevoinţă aspră, împotriva moliciunii plăcerii.

Aşa s-a şi petrecut. Sava şi-a atins cu prisosinţă scopul prin această născocire. Unii dintre cei care au văzut ce a făcut, uimiţi fiind de bărbăţia sa, s-au minunat de nemaiîntâlnita lui râvnă. Alţii, numai la auzul celor petrecute, au început să verse lacrimi. Mai mult decât toţi plângea femeia care s-a făcut pricină acestei fapte a Cuviosului care i-a mustrat obrăznicia. Şi-a îndreptat nestăpânirea ochilor şi alunecarea limbii prin lacrimi fierbinţi şi prin pocăinţă adevărată şi a făgăduit că va petrece în înţelepciune.

Iată deci o pildă minunată şi frumoasă care dovedeşte grija pe care o avea acest vrednic bărbat pentru toată fapta cea bună. Nu făcea nimic fără un scop precis, ci, dimpotrivă, fiecare faptă a sa devenea pricină de folos duhovnicesc pentru toţi.

Ar fi fost bine dacă am fi povestit câte ceva şi despre războiul diavolilor împotriva lui, ca şi din aceasta să fie încununat atletul lui Hristos. Dar şi întâmplarea pe care am arătat-o a fost un atac împotriva sufletului său neatins, o capcană şi o uneltire acoperită cu moliciunea plăcerii. Însă meşteşugirea nu a prins, viclenia a fost respinsă. Uneltirile demonilor au ieşit la iveală. „Cu minciună ne vom acoperi”[2] şi „să vânăm pe cel drept”[3] s-au gândit aceia, dar au uitat că: „Lumina este pururi cu cei drepţi”[4] şi: „Ochii înţeleptului sunt în capul lui”[5]. De aceea demonii se îmbracă acum cu pielea leului şi se pornesc la arătare împotriva lui, înarmaţi cu toată mânia lor, ca să se răzbune că a dispreţuit plăcerea pe care i-au oferit-o. Şi iată cum…

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 62-64.