Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 20. Italianul bogat
6 April 2013Un oarecare italian, foarte mândru cu neamul şi cu bogăţia sa, avea mare putere şi influenţă în patria sa, la aceasta adăugându-se şi fireasca aroganţă a neamului său. Odată s-a întâmplat ca acesta să-l întâlnească pe Sfânt prin cetate. Italianul, călare pe un cal falnic şi înconjurat de mulţi păzitori, mergea cu mult fast. Înfăţişarea neobişnuită şi ciudată a lui Sava i-a dat de bănuit sau, mai degrabă, a fost îndemnat la aceasta prin înrâurire diavolească. Întrebându-i pe însoţitorii lui cine este acel om, aceia i-au răspuns că nimeni nu-l cunoaşte.
Atunci bogatul italian a intrat la bănuială cum că Sava ar fi un spion care a venit în Cipru înşelându-i pe cetăţeni prin înfăţişarea şi prin făţărnicia sa. De aceea a poruncit să-l aducă pe Sava înaintea lui. Căutând la el cu o privire aspră, plină de obrăznicie şi de aroganţă, aşa cum obişnuia, l-a întrebat cine este şi de unde vine. Sava însă nu a răspuns nimic la întrebările aceluia, cum de altfel făcea întotdeauna. Şi de vreme ce nu voia să vorbească, a făcut un gest spre mirarea tuturor, ca să potolească aroganţa şi mândria găunoasă a italianului. Şi-a întins liniştit bastonul pe care obişnuia să-l poarte mereu în mână, a atins cu el chipiul de pe capul italianului şi l-a aruncat la pământ.
Prin această faptă înţeleaptă şi amuzantă totodată, minunatul bărbat a vrut să-l înveţe pe italianul arogant că vredniciile şi întâietăţile, care sunt legate de obicei de slava deşartă şi de închipuirea de sine, nu se deosebesc întru nimic de tină şi de praf. Totodată a voit să-i arate că, aşa cum un baston aruncă foarte uşor la pământ un chipiu neputincios, tot astfel şi vredniciile şi cinstirile devin repede şi lesne pământ şi noroi care se calcă în picioare.
Toate acestea s-au petrecut înaintea ochilor tuturor păzitorilor lui, care stăteau neputincioşi şi urmăreau scena. Dar a fost cu neputinţă ca italianul să înţeleagă lecţia şi să-şi dea seama din această faptă de nobleţea sufletească ascunsă a bărbatului. De aceea a socotit aceasta a fi o ocară şi obrăznicie. S-a mâniat peste măsură şi a poruncit păzitorilor lui să-l bată fără milă cu toiegele. Aceştia au pus îndată în lucrare cuvintele stăpânului lor. L-au întins la pământ şi i-au făcut atâtea răni, cum nu este cu putinţă unui om să le facă altuia, nici măcar atunci când ajunge ca o fiară. Atâtea răni nu poate să le rabde firea omenească dacă nu este întărită cu putere de sus. I-au zdrobit oasele, bucăţi de carne săreau în aer din trupul lui şi pământul se roşise de sângele său. Dar pe chinuitorii lui nu-i înduioşa nimic, nici măcar mila pe care o are sădită în firea sa fiecare om.
Atletul lui Hristos suferea cu răbdare, fără să scoată nici cel mai mic suspin, deşi chinuitorii osteniseră. Prin această faptă a dat o mare dovadă de răbdare, care nu era cu nimic mai prejos de vitejia sa. Ar fi fost de ajuns doar să răspundă şi îndată scăpa de primejdie. Numai atât cerea ticălosul acela ca să-l slobozească, şi astfel să nu fie dispreţuit cu totul, aşa cum credea el. Dar Sava, înaintea hotărârii sale celei dintru început şi a făgăduinţelor făcute lui Dumnezeu, nu a socotit nimic mai de preţ, nici viaţa, nici moartea, nici libertatea, nimic altceva.
De aceasta şi eu mă minunez cel mai mult. Stăruinţa lui ne aduce aminte de cei şapte Macabei, pe care el i-a întrecut cu mult. Macabeii stăruiau cu acrivie în împlinirea legilor dumnezeieşti, lepădând nevoia supunerii faţă de legile omeneşti, dar Sava nu se supunea unor astfel de nevoi. Dacă Macabeii s-ar fi supus poruncilor împărăteşti, de nevoie ar fi devenit călcători ai poruncilor Împăratului ceresc, dar Sava nu era legat de acestea, nici nu era dator cu o astfel de împlinire a legii. El nu şi-a încălcat câtuşi de puţin legea tăcerii pe care şi-a impus-o. Poate că veţi întreba: „Oare pentru care pricină?”. Ca să nu dispreţuiască tăcerea sa de mai înainte prin vorbirea de acum. În felul acesta s-ar fi dovedit că este un caracter nestatornic, el însuşi s-ar fi socotit un neghiob, preferând când una când alta şi susţinând păreri potrivnice. Dacă ar fi cedat cu înlesnire în fiecare împrejurare, toţi l-ar fi bănuit că este un înşelător. Dar viteazul credea că a alege plăcerea vremelnică în locul adevăratului bine, a lucrului folositor, chiar de ar fi el aducător de primejdii, este o dovadă de laşitate şi calea care duce sigur la marea lepădare de Dumnezeu. De aceea rămânea neînduplecat şi hotărât, răbdând pedeapsa ca şi cum ar fi fost o statuie neînsufleţită şi nu un om.
Puţin ar fi lipsit să nu-l ucidă, dacă nu ar fi intervenit câţiva ortodocşi care au oprit mânia rău-credincioşilor. S-au adunat mai mulţi din diferite locuri şi, făcându-se ca o singură fiinţă, i-au împiedicat pe aceia de la săvârşirea acestei ucideri necugetate, cu toate că necredincioşii nu voiau să-l lase viu. Cei drept-credincioşi au osândit mai întâi nebunia lor, deoarece fără nici o justificare vor să omoare un străin, un pribeag sărac, un om atât de chinuit. Apoi i-au învinuit pe chinuitori că nu încetau să-l bată neînţelegând că lui Sava îi era cu neputinţă să mai vorbească, de vreme ce îşi pierduse orice putere din pricina nenumăratelor răni.
În cele din urmă l-au ridicat de la pământ pe atletul lui Hristos care ajunsese ca o zdreanţă. Faptul că mai răsufla era singura dovadă că nu era cu desăvârşire mort. L-au dus la o casă, i-au spălat rănile şi l-au îngrijit multă vreme, arătând prin toate acestea dragostea lor şi purtarea de grijă pentru fapta bună.
Dumnezeu de sus nu l-a trecut cu vederea pe nevoitorul Său, ci „a trimis Cuvântul Său şi l-a vindecat pe el”[1] şi i-a întărit mâinile cele slabe şi genunchii cei slăbănogi[2]. I-a vindecat trupul şi i-a tămăduit oasele cele zdrobite.
