Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 23. Într-o mănăstire a papistaşilor – setea pentru mucenicie

Dar care sunt noile ispite pe care le-a răbdat? Odată marele bărbat rătăcea prin insulă însoţit de iubita sa tăcere şi de smerita cugetare. A intrat într-o aşezare locuită de italieni, care se deosebesc de noi nu numai prin neam şi grai, ci şi prin slăvirea lui Dumnezeu. Acea aşezare semăna cu o mănăstire, iar cei care vieţuiau acolo păreau că duc o viaţă monahală.

A intrat, aşadar, făclia discernământului în acea adunare a făţarnicilor. Scopul său era să vadă educaţia şi nevoinţa pe care o săvârşeau cei ce locuiau acolo, aşa cum ne-a spus el însuşi mai târziu. I-a găsit la masă. A intrat pe nesimţite în sala de mese, a privit în jur cu evlavia şi în chipul cuvenit, apoi s-a pregătit să plece. Dar acei oameni, care se prefăceau că trăiesc o viaţă monahală, l-au prins şi l-au ţinut cu sila. Nu i-au dat să mănânce nimic de la masa lor, cu toate că l-au văzut că este străin şi sărac. Nu au simţit nici un pic de milă, cu toate că se bucurau de mâncare în ceasul acela. Este binecunoscut faptul că desfătarea cu mâncare îi preschimbă în chip firesc şi pe cei mai neomenoşi şi cu apucături de fiară. Puterea care mişcă partea mânioasă se preschimbă prin miluirea celui lipsit. Dar aceştia nu i-au dat nici măcar o haină sau o zdreanţă celui care, dezgolit, hoinărea pentru dragostea lui Hristos.

I-au găsit pricină desăvârşita lui tăcere şi muţenia, aşa cum credeau ei, ca să-l învinuiască cei vicleni pe cel plin de simplitate că este hoţ şi suspect. Şi îndată au început să-l bată cu atâta neomenie şi să-i pricinuiască atât de multe răni, încât l-au întrecut în aceasta chiar şi pe italianul mai sus amintit, cel de o cugetare cu ei. Cu trupul sfâşiat şi cu oasele zdrobite, zăcea întins la pământ, care se înroşise de şiroaiele de sânge ce curgeau din rănile lui. Şi nu s-au mulţumit să-l bată unul sau doi şi apoi să-l lase în pace, ci au hotărât să nu-l părăsească până ce nu-l vor bate toţi pe rând. Şi aşa au şi făcut.

Trupul acelui suflet de diamant, slăbit de vreme, uscat din pricina postului exagerat, abia mai răsufla şi părea că este mort. De aceea, ca şi cum ar fi fost un oarecare animal necurat, cei cu adevărat vărsători de sânge şi câini spurcaţi, l-au luat şi l-au aruncat fără milă afară de poartă.

Nevoitorul a rămas acolo în acea stare, gol, întins pe pământ, trăindu-şi cele din urmă clipe ale vieţii. Numai sângele ce curgea din răni era singura dovadă că nu este cu desăvârşire mort. Nimeni, nici un om nu s-a milostivit să-l îngrijească, să-i acopere goliciunea, să-i vindece rănile.

Ce lucruri nemaiauzite şi nemaiîntâlnite! Ce suflet viteaz şi răbdător! În fiecare zi şi în multe chipuri se nevoia pentru dragostea lui Hristos. În fiecare zi se arăta mai viteaz în faţa atâtor prilejuri de moarte.

Se poate însă ca cineva să aibă anumite împotriviri în această privinţă. Oare, de ce trebuia, ar putea spune, să se expună la atâtea primejdii? Pentru care pricină Sava dorea atât de mult moartea? Nimeni nu-l silea să facă astfel de lucruri, nici nu-l îndemna cineva să se lepede de credinţa sa. Ştim că Apostolii şi Mucenicii s-au nevoit în chip desăvârşit pentru credinţă. S-au împotrivit cu bărbăţie până la sânge 172, punându-şi toată puterea părţii mânioase a sufletelor lor împotriva păcatului. Şi astfel s-au arătat următori adevăraţi ai Crucii şi ai morţii Stăpânului. Dar cu Sava cum este?

Eu cred că cei care se îndoiesc de petrecerea lui Sava ar trebui să-şi amintească ceea ce de multe ori am arătat mai înainte prin cuvântul meu, şi anume că Sava ieşise cu desăvârşire din sine, fusese preschimbat cu totul de dragostea cea mai presus de fire a lui Hristos. El nu mai trăia pentru sine, ci pentru Cel pe Care Îl iubea şi Căruia I se dăruise173, potrivit cuvântului marelui Pavel. Trăia cu râvnă mucenicească şi apostolică şi nici o clipă nu s-a depărtat de această lege şi grijă. Înseta să-şi încredinţeze şi el lui Dumnezeu sufletul prin sânge şi mucenicie. Iar acestea mi le-a mărturisit el însuşi mai târziu. Eu mă minunam atunci de dorinţa lui mai presus de fire pe care o avea pentru mucenicie. Odată mi-a spus cu o desăvârşită bucurie:

– Crede-mă, preaiubite, că mă stăpâneşte o dorinţă nespusă să-mi vărs sângele prin mucenicie pentru dragostea Stăpânului de obşte, deşi sângele care-mi leagă sufletul de trup este numai atât.

Şi mi-a arătat pumnul. Apoi a continuat:

– Am o dorinţă nestăpânită să fac aceasta. Doar atât îmi lipseşte. De aceea, aşa cum vezi, nutresc o dragoste nebună[1] pentru Mucenicii lui Hristos.

Marele Sava, precum am arătat mai înainte, de multă vreme tânjea după mucenicie şi înseta să bea paharul Stăpânului. De aceea, ţintea numai spre aceasta din tot sufletul său, adică să se odihnească în Hristos prin Hristos şi astfel să fie întotdeauna împreună cu El[2]. Deşi împrejurările nu-l ajutau să izbutească aceasta, el nu se lepăda de scopul său, pe cât îi era cu putinţă, ci, dimpotrivă, se nevoia în tot chipul împotriva tiranului care zilnic îi apărea aievea sau îl ispitea în ascuns prin tot felul de meşteşugiri. În fiecare zi se lupta „împotriva începătoriilor, împotriva stăpânirilor…, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”[3]. Însă toate acestea sporeau nemăsurata invidie a nevăzuţilor vrăjmaşi şi în fiecare zi îi întărâtau peste măsură, încât căutau să-l omoare. În felul acesta Sava s-a arătat un următor credincios al Patimilor Stăpânului său[4].

Se cuvine însă să mai adaug ceva: să nu se lase înşelaţi unii luând aminte numai la lucrarea exterioară a bărbatului şi să o socotească doar pe aceasta pildă de petrecere desăvârşită, trecând cu vederea virtutea sa cu neasemănare mai înaltă şi adânca sa înţelepciune.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 77-81.