Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 25. Întărire dumnezeiască şi iubire de străini
14 April 2013Omul lui Dumnezeu zăcea la pământ, rănit, precum am spus, plin de sânge şi fără simţire, lipsit de orice ajutor şi îngrijire. Numai slaba răsuflare dovedea că nu este cu desăvârşire mort.
Însă Dumnezeu de sus nu l-a trecut cu vederea pe nevoitorul Său. Fără ca el să mai poată să-L roage ceva, Dumnezeu îl aude şi îi răspunde: „Aici sunt”[1]. Cercetarea Lui a fost atât de slăvită şi de grabnică, încât ne minunăm.
Dar în ce chip l-a cercetat? O revărsare îmbelşugată de lumină s-a pogorât din cer. „Ce strălucire şi ce dulceaţă nespusă avea acea lumină!”, va spune el însuşi mai târziu. Mai întâi i-a luminat şi i-a îndulcit într-un chip de negrăit mintea stăpânitoare. Apoi i-a vindecat una câte una toate simţurile şi mădularele trupului, încât nu a mai rămas nici urmă de rană. I-a îmbrăcat trupul cu o putere mai presus decât cea dintâi şi l-a înviat din morţi. Această înviere a fost atât de neobişnuită şi atât de plină de slavă, încât prin acea strălucire mai presus de fire i s-a dat încă de pe acum arvuna viitoarei moşteniri[2] şi a Harului.
Aici deja încetează şi ispitele. Dumnezeu, „Cel Ce le face pe toate şi le tocmeşte”[3] numai cu voinţa, i-a preschimbat într-o pace desăvârşită acea ameţeală omenească sau, mai degrabă, acea înrâurire diavolească care îl chinuia. Le-a prefăcut pe toate spre mai bine şi le-a săvârşit pe toate acestea, punându-le ca un început al celor ce vor urma.
Înaintea harismelor premerg ostenelile, spun bărbaţii cei încercaţi în acestea[4]. Mângâierile Duhului urmează ispitelor, ca să vorbim folosind cuvintele lor[5]. Întocmai aşa s-a săvârşit, după rânduiala cuvenită, şi cu acest nevoitor.
După toate acestea, Sava a ieşit iarăşi să-şi continue lucrarea sa cu aceeaşi râvnă. Oştirea celui viclean s-a retras definitiv. Acum oamenii au încetat să-l mai ocărască şi să-l dispreţuiască. Cu toţii, ca şi cum li s-ar fi deschis ochii în clipa aceea şi ar fi lepădat orbirea de mai înainte, s-au schimbat şi au început să se apropie de el cu evlavia şi cu respectul cuvenit.
Un oarecare om bun şi evlavios s-a apropiat de el şi l-a rugat cu multă stăruinţă şi cu lacrimi să contenească pentru o vreme acea pribegire, să se îmbrace cu haine şi să înceteze îndelungatele şi asprele din cale-afară osteneli. Apoi l-a rugat să vină în casa sa, precum odinioară sunamiteanca l-a chemat pe Elisei[6]. „Omule al lui Dumnezeu, i-a spus, am o grădină cu multe flori şi cu apă, care poate oferi liniştea celui care are nevoie de ea. Este locul potrivit pentru nevoinţa ta. Nu-l dispreţui pe cel ce te roagă, ci primeşte chemarea de dragul ostenelilor tale mai presus de fire pentru virtute şi al dragostei tale celei înalte. Pentru această dragoste ai ieşit cu totul din lume şi te-ai unit desăvârşit cu Hristos Care te-a iubit[7]”.
Acestea şi multe ca acestea le spunea cu lacrimi acel om evlavios. Şi l-a convins pe Sava să primească găzduirea lui. Sau mai degrabă însuşi Sava i-a făcut cinstea aceasta, afară de care, pentru cei cu mintea sănătoasă, nu poate fi nimic mai de folos sau mai de preţ. Aşadar, Sfântul a intrat în acea grădină primitoare, s-a îmbrăcat cu o zdreanţă de lână şi a încetat pentru o vreme peregrinarea. Şi-a schimbat oarecum modul de viaţă, dar nu a renunţat deloc la iubita sa tăcere. Cu toate acestea a socotit că nu trebuie să rămână cu desăvârşire închis şi pironit în casă. Astfel, uneori rămânea în casă făcând pogorământ pentru acel suflet recunoscător şi răsplătindu-i căldura credinţei, dar de cele mai multe ori se grăbea spre locurile pustniceşti pentru a se nevoi. Acolo se putea dărui cu înlesnire oricărei nevoinţe ar fi dorit, căci nu voia să se desfăteze de vreo tihnă. De altfel nu voia să fie cinstit de oameni prin împreună-petrecerea cu ei, cu toate că era cu neputinţă să scape de privirile celorlalţi. Despre aceasta însă vă voi povesti acum.
