Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 26. Sava – vistierie neîmpuţinată

Odată, pe când Sava locuia în acea casă, acel om iubitor de Dumnezeu şi de străini a căzut la frumoasele lui picioare[1] şi, udându-le cu lacrimi, i-a cerut să-i spună care este numele lui. Atunci Sava, mânat de marele respect pentru virtutea bărbatului şi dintr-o oarecare rânduială care l-a îndemnat în taină spre acest lucru, i-a împlinit această dorinţă. Nimeni nu nădăjduia să audă vreodată un cuvânt din gura lui. A deschis, aşadar, gura şi i-a spus cu un glas liniştit:

– Sava este numele meu, prietene.

Doar cu aceste câteva cuvinte Sava a potolit setea bărbatului, după care s-a întors la nevoinţa lui cea dintâi, adică la desăvârşita tăcere. Dar acelui iubitor de străini nu i-a venit să-şi creadă urechilor atunci când a auzit cele pe care nu nădăjduia să le audă. Plin de uimire, de desfătare şi de bucurie, sălta de fericire. Se fericea pe sine că s-a învrednicit să audă un cuvânt din acea sfântă gură zăvorâtă. Şi nu un simplu cuvânt, ci cel mai dorit şi mai plin de har. Erau mulţi care s-ar fi rugat cu râvnă aprinsă să audă măcar un cuvânt din gura lui, deşi nu nădăjduiau ca rugăciunea lor să izbutească în vreun fel.

Aflându-se într-o astfel de stare, omul n-a mai putut păstra bucuria numai pentru sine. Aceasta o pătimim de obicei când vedem sau auzim lucruri nemaiîntâlnite, când ni se întâmplă ceva pe neaşteptate. De aceea el s-a făcut îndată propovăduitor al acelui fapt. A început să vestească vecinilor, concetăţenilor, întregii insule.

De atunci s-a răspândit şi mai mult faima lui Sava, doar prin simpla rostire cu bucurie a numelui său. Astfel obişnuiesc să facă toţi cei care simt evlavie faţă de virtutea unui om. În fiecare zi marele Sava era slăvit doar prin simplă rostirea numelui său, care era pe buzele tuturor. Sava pricinuia admiraţia tuturor zi şi noapte. Aşa cum altădată se grăbeau cu gând rău să-şi bată joc de el, tot astfel şi acum alergau cu bucurie la el ca să îndrepte cu binele răul de mai înainte. Se revărsa spre el mulţime de oameni de toate vârstele, fără să-i îndemne cineva, de parcă ar fi fost o sărbătoare populară. Unii alergau să se atingă de mâinile, de picioarele, de zdrenţele lui, ca să ia binecuvântare, în timp ce alţii se grăbeau numai să privească la el, socotind că vor dobândi folos fie şi numai din aceasta.

– Iată-l!, spuneau între ei cu multă bucurie şi admiraţie.

– Iată-l pe marele Sava cel întocmai cu marii nevoitori, cel asemenea cu minunaţii Sfinţi de demult, desfătarea nespusă a sufletului, doctorul cel grabnic tămăduitor, mângâietorul celor întristaţi, folositorul de obşte al firii omeneşti! Pe acesta ni l-a dăruit Dumnezeu fără ca noi să ne aşteptăm la o asemenea cinste.

Vorbeau ca şi cum l-ar fi văzut atunci pentru prima dată, ca şi cum ar fi sărbătorit aflarea unui lucru de mare preţ pe care îl pierduseră. Totodată secerau şi roadele potrivit credinţei lor, de vreme ce buna lor intenţie nu şi-au pierdut-o. Iar roadele erau slobozirea de boli şi izbăvirea de tot felul de ispite, nu numai prin atingerea şi privirea la el, ci chiar şi prin chemarea numelui său.

Minunea a ajuns şi la urechile mai-marilor Ciprului, precum şi ale tuturor celor care erau renumiţi pentru bogăţia şi slava lor. Atunci ei au alergat cu toată râvna la el, îşi plecau genunchii, se atingeau de picioarele lui, îi sărutau mâinile cerând cu multă credinţă ajutorul său. Îi dădeau bani din belşug, rugându-l să-i ia şi să-i folosească cum va voi. Dar Sava nici măcar nu se uita la ei. În schimb, el nu avea nimic altceva să le ofere decât pământ şi pietricele, lucru care i-a făcut pe aceia să-l privească cu mai multă admiraţie pentru înălţimea cugetării sale.

Câtă nobleţe sufletească avea şi cât de mult îi întrecea pe ceilalţi, care îşi îndreptau mintea lor spre bogăţie! El dispreţuia atât de mult ceea ce alţi oameni doreau din tot sufletul, încât nici măcar atunci când i le puneau înainte nu voia să le privească.