Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 31. Scara desăvârşirii

Atunci când marele Sava, după atâtea osteneli şi izbânzi, a intrat în legendarul Munte Sinai, a preferat să intre iarăşi în rânduiala tinerilor monahi. El, care dobândise deja cele mai alese virtuţi ale adevăratei înţelepciuni, s-a prefăcut că ar fi, chipurile, ucenic şi începător. Câtă evlavie! Câtă smerenie arăta el!

Doi ani întregi s-a predat ascultării faţă de părinţii de acolo, ca să-i uimească şi pe ei şi pe toţi cu neîntrecuta sa virtute în toate. Pe mulţi i-a îndemnat la nevoinţă prin pilda sa personală. A adunat şi el de acolo cu iubire de osteneală tot ce era bun şi folositor, ca o albină harnică. Apoi s-a întors iarăşi la Ierusalim, la maica tainelor lui Hristos. Aici a mers din nou cu multă dorire la toate locurile de închinare luând de la fiecare sfinţenia şi desfătarea ca merinde şi ajutor.

Îndată după aceasta a intrat iarăşi în stadiul liniştii îngereşti şi al depărtării desăvârşite de lume. A mai trecut o dată pe la toate sihăstriile de la Iordan şi s-a închis într-o peşteră. Acolo a petrecut cu desăvârşire zăvorât, înstrăinându-se de oameni şi apropiindu-se numai de Dumnezeu prin neîncetata rugăciune[1] şi contemplaţie, în fiecare zi ridicându-şi mintea către înrudirea dumnezeiască prin suişuri dumnezeieşti. S-a avântat cu multă râvnă spre unirea cea mai presus de cuget, aşa cum spun de Dumnezeu purtătorii Părinţi, pe care ei înşişi o numesc atât „vedere nemijlocită”, cât şi „cunoaştere ascunsă”, deoarece covârşeşte toată firea şi orice mişcare a minţii. Ea (unirea) este odihna de orice contemplaţie, care se uneşte în chip necunoscut şi nespus cu vârful doririlor.

Dar să înălţăm puţin cuvântul. Părinţii spun că frica de Dumnezeu, fiică a adevăratei credinţe, este începutul şi temelia oricărei virtuţi trupeşti şi sufleteşti. Având adânc înrădăcinată credinţa în existenţa lui Dumnezeu, Făcătorul a toate, Care va răsplăti şi va judeca pe fiecare după faptele lui, din aceasta se naşte, ca o firească urmare, frica de Dumnezeu, care este, potrivit cu spusele Dumnezeieştii Scripturi, capul oricărei virtuţi, începutul lucrării poruncilor lui Dumnezeu. „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul”[2], spune Scriptura. Iar unde este frică, acolo este şi păzirea poruncilor[3].

Ca un pedagog desăvârşit, frica de Dumnezeu ia sufletul în grija sa şi mai întâi îi curmă lucrarea păcatului cu fapta. Când sufletul caută cu multă râvnă chipuri prin care să poată să lepede povara păcatelor de mai înainte şi să păşească apoi cu înlesnire spre Dumnezeu, frica de Dumnezeu pricinuieşte îndată şi la bună vreme lucrarea dumnezeieştilor porunci. Iar după ce izbuteşte şi aceasta prin grijă şi trezvie, potrivit rânduielii legiuite, astfel încât să subţieze grosimea trupului material şi să supună partea pătimaşă şi iraţională părţii raţionale a sufletului, în chip desăvârşit şi raţional, vine curăţia inimii. De Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi, care au „pătimit” şi au filosofat acestea[4], numesc această curăţie şi pace a gândurilor şi fericita simplitate şi nepătimire şi desăvârşire şi sfârşitul dragostei.

Toţi cei care se nevoiesc în acest fel pe oricare dintre multele căi ale evlaviei, păstrând nevătămat pe cel după chip, aşa cum se cuvine, iar de aici se suie la după asemănare[5] prin curăţie, pe cât este cu putinţă, unii ca aceştia se întâlnesc deja cu Dumnezeu. El şi-I apropie ca pe nişte casnici ai Săi, El Se uneşte cu dumnezei şi este cunoscut de dumnezei, dacă nu este prea îndrăzneţ să spunem aşa[6]. De altfel El Însuşi spune că „fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”[7], nu numai în veacul viitor, aşa cum cred unii, ci şi în cel de acum. Unele ca acestea au „pătimit” şi ne-au învăţat Cuvântătorii de Dumnezeu, învăţături de care sunt pline sfintele cărţi.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 98-100.