Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 35. „La mirosul mirurilor tale vom alerga”
25 April 2013Să ne întoarcem la izbânzile lui Sava. El a rămas acolo toată noaptea, desfătându-se în chip de negrăit de neîntrecuta frumuseţe a fericitei Dumnezeiri şi de nespusa strălucire ce izvora de acolo. Când s-a sfârşit noaptea, a încetat şi acea vedenie mai presus de fire, iar Sfântul şi-a venit în sine, întorcându-se la obişnuita sa petrecere.
Când Teofania de pe Muntele Taborului s-a sfârşit, cei trei Ucenici au auzit porunca Stăpânului să nu descopere nimănui vedenia mai înainte ca Fiul Omului să învieze din morţi[1]. Şi Sava, care de mulţi ani lucra virtutea tăcerii, nu voia să fie văzut de nimeni. De altfel, nimeni nu putea să-l vadă, de vreme ce nu ieşea din peşteră. Acum era schimbat cu totul, uimit din pricina fericitului extaz, cu mintea pironită mereu la acea frumuseţe a chipului Stăpânului ce i se arătase, cu ochii ca nişte izvoare, din care curgeau necontenit lacrimi de o nespusă bucurie.
Însă o astfel de făclie a virtuţii nu era cu putinţă să rămână ascunsă. Nu era cu putinţă ca acea minunată mireasmă a marilor harisme ale Duhului să nu se facă simţită. Într-adevăr, nu poate să se strecoare nesimţit de ceilalţi unul care poartă în sân miresme, oricât s-ar strădui. Căci mireasma nu poate fi ţinută legată, ci se răspândeşte în aerul pe care îl respirăm şi prin el se deşteaptă îndată simţurile celor ce se află de faţă.
De aceea, o mare de oameni venea de pretutindeni la sfântul bărbat. Veneau pustnici din pustia Iordanului, din întreaga Palestină şi alături de ei toţi sirienii care ţineau aceleaşi dogme creştine. Înaintea tuturor acestora el tăcea cu desăvârşire, aşa cum am spus, şi de cele mai multe ori se ascundea. Dar nici aşa nu s-a stins flacăra dorinţei celei bune a mulţimii, ci, dimpotrivă, focul dragostei lor se aprindea tot mai mult. Cu mai multă râvnă alergau toţi acolo ca să vadă, fie şi pentru câteva clipe, acel fericit chip, căci nimic nu socoteau mai plăcut şi mai folositor decât aceasta.
În cele din urmă, acest fericit suflet, cu adevărat raiul cel desfătător al smereniei şi al dragostei, a fost convins să vorbească. Toţi rămâneau uimiţi văzând înălţimea neajunsă a petrecerii lui îngereşti. Oricine îl vedea şi afla ceva din viaţa sa, dobândea mult folos sufletesc. Celor care aveau o cunoaştere mai înaltă şi îşi împodobiseră mintea punând în lucrare tot felul de virtuţi, el le vorbea prin semne. Tot prin semne răspundea şi la întrebările lor.
Toţi aceştia îşi dădeau seama de adâncimea înţelepciunii sale, de contemplaţia şi de curăţia sa, pe măsură ce acestea erau descoperite de faptele lui arătate mai sus. De aceea se umpleau de o nemăsurată bucurie şi admiraţie. Îl numeau părinte şi învăţător, cu nimic mai prejos decât Părinţii minunaţi de demult, precum Antonie, Sava şi ceilalţi asemenea lor. Însă Sava, datorită marii lui smerenii, cădea la picioarele tuturor şi le săruta necontenit mâinile şi picioarele cu o nespusă bucurie şi simplitate. Astfel a câştigat şi mai mult încrederea lor. Toţi se alipiseră de el şi de viaţa lui virtuoasă şi nu se mai puteau dezlipi cu nici un chip.
[1] Matei 17, 9.
