Acrivia şi iconomia bisericească. Discernământul – Partea a IV-a

Îndrumarea pastorală este corectă, atunci când părintele duhovnicesc are capacitatea de a deosebi între lucrările dumnezeieşti şi cele demonice. Discernământul este socotit în tradiţia neptică printre cele mai însemnate virtuţi. Sfântul Casian Romanul povesteşte că, la schitul Thebaidei se adunaseră mulţi Bătrâni şi discutau despre desăvârşirea virtuţii şi cum poate să se păzească monahul de capcanele celui viclean şi cum să se apropie de Dumnezeu. Fiecare şi-a dat cu părerea, conferind primul loc uneia sau alteia dintre virtuţi. Unii puneau înainte postul şi privegherea, alţii curăţia, sărăcia de bună voie şi dispreţuirea bunurilor materiale, câtă vreme alţii, milostenia şi diferite alte virtuţi. După ce a trecut cea mai mare parte a nopţii cu această discuţie, ultimul a vorbit avva Antonie. „Toate virtuţile sunt de trebuinţă” a spus el, „dar nu ne este îngăduit să le dăm acestora primul loc, pentru că totdeauna există primejdia înşelării, fie prin exces, fie prin lipsă. Discernământul, „ca ochi şi luminător al sufletului”, „cercetând toate socotinţele şi faptele omului, deosebeşte şi desparte orice lucru necuviincios şi care nu este plăcut lui Dumnezeu şi prin care omul, depărtat fiind de Dumnezeu, se află în înşelare”[1]. Fără harisma discernământului, nici o virtute nu poate fi sigură până la sfârşit. Astfel, discernământul este „născătoarea şi păzitoarea tuturor virtuţilor”. Cu părerea Cuviosului Antonie au fost de acord şi ceilalţi Părinţi[2]. Cu deosebire, virtutea discernământului este cea care trebuie să-l împodobească pe părintele duhovnicesc.

În continuare, Cuviosul Casian povesteşte diferite pilde de monahi care s-au înşelat, pentru că nu aveau virtutea discernământului. Este demn de luat aminte cazul ascetului Heronas, care, deşi postea şi se înfrâna cu asprime, a ajuns, urmând gândului său, să nu mai prăznuiască Paştele împreună cu ceilalţi fraţi, ca să nu îşi întrerupă „canonul”. Înşelat însă prin aceea că urma „voii sale” a ajuns şi diavolului să se închine, care i s-a arătat în chip de înger de lumină. Astfel, având mintea întunecată, s-a aruncat de bunăvoie în fântână crezând cuvintelor Satanei că va ieşi de acolo teafăr. Părinţii cu mare osteneală l-au scos din fântână, iar după trei zile şi-a dat sufletul. Avva Pafnutie, iubitor de oameni fiind, nu l-a lipsit de pomenirile şi de rugăciunile care se săvârşesc pentru cei morţi, deşi, la drept vorbind, moartea lui s-ar putea considera sinucidere[3]

Părintele duhovnicesc, întemeindu-se pe discernământ trebuie să facă o corectă diagnosticare a stării duhovniceşti a penitentului, să ajute pe toate căile la rodnicia duhovnicească acestuia şi să valorifice harisma fiecăruia. Scop al îndrumării pastorale nu este constrângerea credinciosului către un interes oarecare, ci călăuzirea lui către libertatea în Hristos. Ca să se întâmple aceasta, se cuvine ca paternitatea duhovnicească şi calitatea de fiu duhovnicesc să fie cultivate în duhul libertăţii în Hristos şi referirii comune la voia lui Dumnezeu. Doar atunci când este asigurată libertatea oamenilor se nasc fii duhovniceşti sănătoşi, persoane întregite sufleteşte.

Dumnezeu l-a plăsmuit pe om liber şi nu îi încalcă liberul arbitru. La fel, şi părintele duhovnicesc nu poate să încalce liberul arbitru al fiului duhovnicesc. Acesta nu doar că este dator să respecte libertatea fiului duhovnicesc, dar chiar trebuie să îl ajute ca în libertate să se slobozească din patimile sale şi să se desăvârşească. Cu toate că nepăcătuirea şi sfinţenia reprezintă imperative fundamentale ale vieţii duhovniceşti, acestea apar adesea ca irealizabile. Omul păcătuieşte în fiecare zi, fie cu mintea, fie cu cuvântul, fie cu fapta. Lucrarea părintelui duhovnicesc este să arate cu discernământ care sunt hotarele adevăratei pocăinţe şi să contribuie astfel la naşterea unor fii duhovniceşti liberi în Hristos.

În fiecare caz, viaţa Duhului este dincolo şi mai presus de rânduielile canonice. În parcursul plin de osteneală al creştinului spre maturizarea duhovnicească, părintele duhovnicesc ajută, nu însă ca un paznic al Legii sau ca un jandarm bisericesc, ci ca iniţiator al vieţii în Hristos. Cunoaşterea duhovnicească ce se dobândeşte prin ucenicie este mai cuprinzătoare decât studiul şi învăţătura din auzire. Prin ucenicie şi prin nevoinţă, nu se desfiinţează voinţa creştinului, ci „voia proprie”, cugetul egoist şi iubitor de sine. Astfel, creştinul se familiarizează cu harul lui Dumnezeu şi face ca voia lui Dumnezeu să devină propria sa voie. Ucenicia întăreşte voinţa şi libertatea şi nu poate în nici un caz să compromită seva adevăratei vieţi. Iar ascultarea este luptă duhovnicească, care ajută la maturizarea şi eliberarea duhovnicească. În caz contrar, în spatele tainei pocăinţei şi a pretextului ascultării, se pot ascunde concepţii legaliste care îi privesc în primul rând pe părinţii duhovniceşti, dar şi pe fiii duhovniceşti.