Acrivia şi iconomia bisericească. Aplicarea Sfintelor canoane se face în duh pastoral – partea a II-a

Biserica şi părinţii duhovniceşti iconomisesc lucrurile având ca unitate de măsură respectarea duhului evanghelic. Adevărul nu se sprijină pe anumite păreri ale Părinţilor, ci pe Sfânta Scriptură, pe Sinoadele Ecumenice şi pe poziţia comună a Părinţilor în diferite probleme. „Noi nu ne îngrijim de ce au spus sau au cugetat unii Părinţi”, scrie cuviosul Nicodim, „ci de ceea ce spune Scriptura şi Sinoadele Ecumenice şi părerea comună a Părinţilor”. Şi încheie: „Căci nu este dogmă părerea unora în Biserică” (Pidalion, p. 7). În acest punct se vădeşte conştiinţa bisericească a Cuviosului Nicodim. Există multe subiecte practice şi morale pe care Părinţii le-au abordat în mod diferit din motive istorice sau de altă natură. Aceste poziţii ale lor însă nu au caracter dogmatic.

Se va menţiona un exemplu semnificativ de abordare diferită a unei probleme pastorale în tradiţia noastră bisericească. Este vorba de modul de întoarcere şi reintegrare în Biserică a apostaţilor. Aceştia erau reprimiţi în comuniunea bisericească după trei ani de oprire de la Dumnezeiasca Împărtăşanie, potrivit canoanelor rânduite de Părinţii Sinodului local de la Ancyra şi de Petru al Alexandriei. Sfântul Vasilie cel Mare însă este mai aspru. Rânduieşte ca aceia care s-au lepădat de credinţa creştină să nu se mai împărtăşească până la sfârşitul vieţii lor. Cel de-al 73-lea canon al Sfântului Vasilie cel Mare stabileşte astfel: „Cel care s-a lepădat de Hristos şi a încălcat Taina mântuirii, este dator ca toată viaţa lui să plângă şi este să se mărturisească când se apropie de ieşirea din viaţă, învrednicindu-se de cele Sfinte pentru credinţa în iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (Pidalion, p. 626). Asupra acestui punct există oare vreo contradicţie? Cum se explică această poziţie diferită a Bisericii?

  Cuviosul Nicodim, invocând canonişti mai vechi, adoptă părerile lor şi justifică această abordare diferită după cum urmează: Fiecare dintre Părinţi, ţinând seama de epoca sa şi de problemele acesteia, stabilea în funcţie de acestea şi pedepsele canonice, aşa-numitele epitimii. Părinţii de la Sinodul local de la Ancira şi Petru al Alexandriei, din pricina persecuţiilor, dar şi pentru că credinţa creştină nu era în nici un chip sprijinită, au stabilit cu mai multă îngăduinţă pedepsele canonice pentru cei care se lepădaseră de Hristos şi doreau să se reîntoarcă în Biserică. Şi continuă: „Câtă vreme, Vasilie, vieţuind într-o vreme de răspândire a credinţei, când elenismul păgân îşi dădea ultimele suflări de viaţă, când credinţa devenea tot mai impetuoasă, iar Biserica mai puternică, ştia că aceia care s-au lepădat de Hristos au făcut-o fără a fi forţaţi de cineva şi de bună voie, de aceea s-a şi aşezat canonul acesta mai aspru” (Pidalion, p. 626). Atragem atenţia asupra faptului că în epoca Sfântului Vasilie cel Mare predomina mai ales botezul adulţilor.

În impunerea pedepselor canonice, se ţine seama de condiţiile în care se află Biserica. Cu siguranţă, din acelaşi motiv şi Cuviosul Nicodim îi îndeamnă pe creştinii apostaţi din perioada ocupaţiei otomane să mărturisească public credinţa şi să primească de bună voie mucenicia pentru credinţa lui Hristos, deşi recunoaşte că acest lucru “este primejdios, şi nu tocmai după rânduială” (Pidalion, p. 626-627). Creştinii apostaţi se pot întoarce prin pocăinţă şi respectarea epitimiei, aşa cum rânduiesc canoanele. Însă pocăinţa aceasta este socotită de Cuviosul Nicodim ca nefiind tocmai din toată inima şi desăvârşită, ci nedeplină, parţială şi micşorată. Totdeauna trebuie să existe o analogie între greşeală şi canonul impus[1]. Principiul analogiei pe care îl introduce Nicodim se poate remarca şi în alte puncte ale operelor sale. Sminteala pricinuită de islamizarea de bună voie era mare şi avea urmări negative asupra credinţei creştinilor. De aceea îi şi îndeamnă pe apostaţi să se pregătească aşa cum trebuie şi să meargă de bună voie la mucenicie. Asta nu înseamnă că toţi creştinii apostaţi din vremea aceea mergeau la martiriu, însă destui erau cei care alegeau martiriu şi contribuiau astfel în mod semnificativ la întărirea credinţei.

În scrierile Cuviosului Nicodim vedem că se vorbeşte despre iconomie atât în chestiunile practico-morale, cât şi în cele dogmatice, şi în cele care ţin de cult. De referă în amănunt la lucrarea părintelui duhovnicesc şi la aplicarea şi acordul care există între Sfintele Canoane. Paternitatea duhovnicească se cuvine să şi-o asume şi să o exercite doar aceia care au ajuns prin nevoinţă la nepătimire.

Aceasta este acrivia Bisericii. În acelaşi timp însă, întrucât cunoaşte nevoile şi lipsurile epocii sale, le recomandă arhiereilor ca, cel puţin, să îi aleagă ca duhovnici pe cei mai încercaţi şi mai vârstnici „şi să îi aşeze duhovnici, pentru că aceştia, prin vârsta lor, sunt mai încercaţi în cunoştinţă, iar patimile, într-o anumită măsură, şi le-au supus” (Îndreptar de Spovedanie, p. 12). Nu îi exclude însă nici pe cei mai tineri, dacă au virtute şi înţelepciune de bătrân. De asemenea, adoptă şi opinia că se cuvine să devină duhovnici şi „preoţii căsătoriţi care sunt întru toate vrednici, alături de ieromonahii feciorelnici” (Îndreptar de Spovedanie, p. 13).

Cuviosul Nicodim acceptă de asemenea şi justifică scurtarea timpului pedepselor canonice, scurtare pe care o introduce Sfântul Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului (secolul al VI-lea). Este semnificativă în acest sens justificarea Sfântului Ioan Postitorul cu privire la scurtarea epitimiilor pe care le prevăd canoanele: „Cunosc că aceste foarte binevoitoare iconomii trebuie judecate de Judecătorul comun al tuturor şi Dumnezeul nostru, dar mai bine este a fi astfel judecat în aceste [scurtări de epitimii], decât a fi lăudat [pentru ţinerea canoanelor] şi a rămâne astfel neplăcut [lui Dumnezeu]”[2].