Akrivia şi iconomia bisericească. Părintele duhovnicesc şi “pedepsele” canonice – partea a III-a

Competenţa aplicării iconomiei pentru subiecte mai importante aparţine Bisericii, care decide în Sinod. Pentru chestiuni pastorale mai puţin importante este competent episcopul, câtă vreme pentru celelalte, egumenul sau părintele duhovnicesc. În acest punct există un principiu pastoral valoros, care are legătură cu dispoziţia jertfelnică personală a duhovnicului care să ţintească la mântuirea fiilor săi duhovniceşti, dispoziţie adesea întâlnită în Tradiţia bisericească. Amintesc de cazul Apostolului Pavel: „aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup” (Romani 9:3). Adică ajung în punctul să doresc să mă despart eu de Hristos, dacă prin aceasta fraţii mei ar ajunge aproape de El! Asemenea a fost şi cazul Sfântului Cosma Etolianul, care a părăsit binele său personal şi s-a jertfit pentru binele neamului. „Îndemnat mai mult de Preafericitul kir Sofronie Patriarhul – să avem binecuvântarea lui! – primind şi sfintele lui binecuvântări, mi-am lăsat pricopseala mea, binele meu personal şi am ieşit să umblu din loc în loc şi să îi învăţ pe fraţi”[1], spune despre aceasta însuşi Sfântul nostru. Aici se vede dimensiunea bisericească, dar şi jertfelnică a lucrării Etolianului. La rândul său, Părintele Iustin Popovici spunea: „Eu, pentru păzirea Sfintelor Canoane, sunt gata să-mi sacrific viaţa, dar, în acelaşi timp, pentru mântuirea unui om, sacrific toate canoanele”.

Să revenim însă la cazul Sfântului Ioan Postitorul care a contribuit decisiv la scurtarea epitimiilor pe care le prevăd Sfintele Canoane. În partea a doua a Îndrumarului său de Spovedanie, Cuviosul Nicodim Aghioritul cuprinde, tâlcuieşte şi comentează canoanele Sfântului Ioan Postitorul, ca să uşureze lucrarea părinţilor duhovniceşti. În epitimiile şi canoanele Sfântului Ioan Postitorul se încearcă păstrarea a două însuşiri extreme, caracteristice iconomului duhovnicesc, scrie Cuviosul Nicodim.

Anume, acrivia şi excesul pe de o parte, iar pe de alta formalismul şi obişnuinţa. „Şi acrivia, pe de o parte, înseamnă postirile şi îngenuncherile… prin care se înfăptuieşte zdrobirea trupului şi înrobirea lui şi înfrânarea de la plăceri… Obişnuinţa, pe de altă parte, şi formalismul înseamnă a) despărţirea de Taine… şi b) despărţirea de Biserică”[2].

Este aleasă calea nevoinţei şi dispoziţia spre pocăinţă, mai mult decât de ţinerea formală a canoanelor. Se pare, de asemenea că Nicodim nu este de acord cu epitimia lipsirii de mulţi ani de dumnezeiasca împărtăşanie[3]. Este de ajuns să existe pocăinţă autentică, viaţă virtuoasă, post, înfrânare şi milostenie. Prin toate acestea, ar putea fi micşorată epitimia de oprire de mulţi ani de la Împărtăşanie. Nicodim urmează calea Sfântului Ioan Postitorul şi scrie: „Dar să micşorăm anii aceştia după măsura înfrânării, celor care vor să se înfrâneze; de pildă, dacă cel ce s-a pocăit a acceptat canonul de a nu bea vin în atâtea zile rânduite, socotim de cuviinţă să micşorăm acestuia un an din anii epitimiei, pe care îi rânduiesc Canoanele Părinţilor. De asemenea, dacă făgăduieşte să nu mai mănânce carne, să îi scădem încă un an. De asemenea, dacă nu va mânca nici brânză, nici ouă sau peşte sau ulei, pentru fiecare dintre acestea, socotim să îi scădem un an. Dacă voieşte să şi-L facă milostiv pe Dumnezeu şi cu dese îngenuncheri şi metanii, de asemenea, şi pentru acestea, să îi mai scădem un an; după cum, dacă doreşte să-şi arate mâna îmbelşugată în a face milostenii şi după putinţa bogăţiei pe care o are, să-şi vădească buna sa alegere, după măsura proprie, prin a împărţi săracilor. Şi dacă, penitentul, după oricare păcat săvârşit, se face monah, socotim de cuviinţă să îi dăm iertarea printr-o oprire de la Împărtăşanie de scurtă vreme, pentru că prin vieţuirea monahicească oricum va petrece în asprime şi nevoinţe toată viaţa sa”[4].

În acest context este semnificativ un fragment din Apoftegmele Sfinţilor Bătrâni: „Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen spunând: «Am săvârşit un mare păcat şi voiesc să mă pocăiesc trei ani». Îi spune acestuia avva: «Mult este». Şi îi spune acestuia fratele: «Dar până la anul?». Şi i-a spus din nou Bătrânul: «Mult este». Atunci cei de faţă au spus: «Până la 40 de zile?». Şi iarăşi spuse: «Mult este. Eu spun că, dacă din toată inima se va pocăi omul şi nu mai adaugă în a face păcatul, şi în trei zile îl primeşte pe el Dumnezeu»”[5].

În aplicarea iconomiei se impun şi anumite principii pastorale mai speciale, care sunt: analogia (în dublu sens), istoricitatea şi adaptarea la condiţiile sociale, precum şi specificul persoanei în cauză. Pentru aplicarea iconomiei, Biserica în Sinod, episcopul sau părintele duhovnicesc, în funcţie de gravitatea temei, se cuvine să ţină seama de principiile de mai sus. Temelie a tuturor acestora este adevărul evanghelic, deciziile Sinoadelor Ecumenice şi acordul Părinţilor, consensum patrum. Dacă ignorăm teologia şi practica Bisericii, există pericolul ca pastoraţia să rămână în aer sau să capete un caracter canonist şi inuman. Este nevoie însă ca părinţii duhovniceşti, ca nişte păstori responsabili, să cunoască acrivia bisericească, ca să poată să aplice iconomia (…). Căci epitimiile au caracter terapeutic, ecleziologic, pedagogic şi se aplică cu iubire de oameni. Nu sunt pedepse de ispăşire, ca în teologia apuseană.

Primenirea duhovnicească, care este rod al harului lui Dumnezeu, al grijii pastorale a părintelui duhovnicesc şi al voinţei libere a oamenilor, presupune dureri şi osteneli. Greutăţile şi suferinţele duhovniceşti provin din slăbiciuni, din căderi, din lipsa pocăinţei, din împietrirea inimii, din ispite şi părăsiri ale căminului părintesc de către fii duhovniceşti. Însă străduinţa plină de osteneală şi nevoinţa sunt de trebuinţă ca să descopere şi păstorul în fiecare caz „care este voia lui Dumnezeu, cea bună, cea bineplăcută şi desăvârşită”[6]. Pentru că, de urmează părerea sa, este inevitabil că se vor săvârşi greşeli şi abateri. „Toate nefericirile vin din faptul că nu întrebăm pe Bătrânii puşi a ne povăţui, şi că păstorii nu întreabă pe Domnul cum trebuie să lucreze. […] Aşa şi arhiereii, măcar că au darul Sfântului Duh, dar nu toate le înţeleg cum trebuie şi de aceea, în ceasul nevoii, trebuie să caute luminare de la Domnul”, învaţă Sfântul Siluan Athonitul[7].