Constantin cel Mare și adevărul istoric – partea I

Utilizarea corectă a izvoarelor

Este cunoscut faptul că atitudinea istoricilor față de Marele Constantin este contradictorie. Pentru unii, el constituie o mare enigmă sau un criminal abominabil și un oportunist, pentru alții, însă, el e un miracol al istoriei. Acest lucru se-ntâmplă pentru că, de obicei, predomină criteriile ideologice și evaluări prezumtive, în lipsa [utilizării] surselor. Una dintre cele mai mari crime din domeniul istoric, care conduce direct la autodesființarea istoricului și cercetărilor lui, este utilizarea istoriei prelucrând-o după bunul plac, în vederea susținerii unor lucruri care nu sunt fundamentate istoric. De asemenea, o altă problemă o constituie nu numai utilizarea ideologică a istoriei și a izvoarelor istorice, ci și anacronismul istoric, adică interpretarea unor evenimente și personalități istorice prin judecăți și premise ale prezentului. Cunoașteți, desigur, cu toții că, atunci când cineva scrie un studiu de istorie, mai ales dacă e o lucrare de doctorat, cea mia importantă lucrare a unui cercetător, alcătuiește și o introducere în care face referire la epoca în care se încadrează subictul de care se preocupă. Această încadrare este absolut necesară pentru a putea argumenta concluziile într-un mod indubitabil. Anacronismul istoric și utilizarea ideologică a istoriei , repet, constituie unele dintre cele mai grave boli ale celor care se ocupă cu istoria, îndeosebi în epoca noastră. De asemenea, este cu putință să se ocupe cineva de evenimente istorice în lipsa izvoarelor (a surselor)? Ar fi roman, nu studiu istoric. Roman sau romanț istoric înseamnă să te folosești de anumite evenimente istorice care se bazează pe izvoare și să le îmbini după bunul plac. Aceasta este altă boală a științei istoriei. Fericitul «patriarh» al studiului istoriei bisericești din locurile noastre, Apóstolos Vakalópoulos, într-una din lucrările lui clasice de istorie a elenismului modern, în mai multe volume, a fost silit să reediteze primul și al doilea volum, spunând că “mă învinuiți că nu interpretez evenimentele, dar cred că știință înseamnă mai întâi cercetarea și prezentarea surselor, în mod analitic, critic, iar abia apoi interpretarea lor. Lăsați-mă, așadar, să mă ocup de izvoare”, zice Vakalópoulos, „iar apoi voi faceți interpretările voastre”.

Repet, utilizarea ideologică a istoriei, anacronismul istoric, mentalitatea partinică și, în continuare, interpretarea lipsită de susținere, de orice temelie, îl desființează pe istoric și [îi desființează] cercetarea .

Izvoarele

Venind vorba de Marele Constantin, care sunt izvoarele din care extragem insformații? Istoricul contemporan lui care este și părintele istoriei bisericești este Eusebiu, care avea legături de prietenie cu Marele Constantin și, tocmai de aceea, informațiile date de el trebuie judecate și comparate cu cele furnizate de alte izvoare. Dacă nu pot fi comparate, ele rămân drept mărturii, dar nu pot fi utilizate de nimeni în vederea susținerii vreunor teze.

Un lat istoric contemporan, prieten cu fiul lui Constantin, Crispus, a fost Lactanțiu. El a scris lucrarea „Despre moartea prigonitorilor”, a prigonitorilor creștinismului, adică. Dar și Sfântul Grigorie Teologul, în poemele sale se preocupă de cele două Rome, cea veche și cea nouă. Pe cea de-a doua o consideră legătura dintre Orient și Apus, dar voi reveni asupra acestei  chestiuni mai târziu. Aceste sunt cele mai sigure izvoare contemporane.

Zósimos

Pe de altă parte, un izvorul  oricăror elemente negative despre Marele Constantin s-au perpetuat până în ziua de azi este istoricul păgân, idololatru fanatic, Zósimos (425-518). El a scris la un secol, un secol și jumătate după Marele Constantin.

Eusebiu, după cum am mai spus, părintele istoriei eclesiastice, a răposat în 339 sau 340. Constantin cel Mare murise în 337, deci fuseseră contemporani. Zósimos a fost un suporter fanatic al religiei antice, scriind lucrarea „Istoria Nouă” începând cu Împăratul August și încheindu-o cu anul 410, în 6 tomuri. Izvoarele lui sunt păgâne, iar informațiile pe care le dă nu pot fi confirmate. Cei care vor să exploateze situația împotriva lui Constantin cel Mare recurg permanent la elementele nedovedite ale lui Zósimos.

Vedeți, încerc să rămân obiectiv, pe noi nu ne interesează să-l scoatem pe Constantin bun sau rău. În cercetare, ceea ce contează este ce spun izvoarele. Prin urmare, la rândul lui, Eusebiu, în multe cazuri, trebuie să fie confruntat în vederea stabilirii validității informațiilor lui, iar Zósimos și mai mult, mai ales pentru că este mai recent. El este clar împotriva lui Constantin cel Mare, în paralel Zósimos fiind și pamfletar. Astăzi, din punct de vedere critic și științific, Zósimos nu este considerat istoric. El scrie adesea sentimental, este mai mult un moralist decât un om de știință. Diddley are un articol deosebit apărut într-un periodic german din 1972, și încă un articol important în Dicționarul biografic al lui Tsakaníkas. Fanatismul lui Zósimos și atacul defăimător la adresa lui Constantin se pare că erau rezultatul declinului reigiei antice și al imperiului, în vreme ce în epoca Marelui Constantin, Imperiul Romei atinsese cea mai mare întindere, un grad mare de unitate și strălucire, adică exact invers de cum prezintă Zósimos lucrurile.

Este important de luat în seamă faptul că punctele de vedere ale lui Zósimos sunt preluate superficial de neo-păgânii și neo-idolatrii contemporani, tocmai din dorința de a-l stigmatiza pe Constantin cel Mare, dar și înfăptuirile lui, de a-i compromite și dezavua persoana. Toate acestea care se publică, de cele mai multe ori anonim, sunt viclene și nedrepte – de neîndreptat în justiție –, ce să faci, unde să te duci să-ți cauți dreptatea în domeniul acesta? Primesc adesea texte preluate de pe internet, unele mă laudă, dar cele mai multe, mai ales noii pagâni, mă învinuiesc și îmi atribuie lucruri la care nici nu m-am gândit vreodată. Unii o fac, probabil, pentru a dobândi prestigiu, dar să nu-i nedreptățesc. […] Lucrurile astea se petreceau și cu Zósimos. De exemplu, și Voltaire are o atitudine negativă față de Constantin. Gibbon are o atitudine negativă, dar despre asta vom vorbi mai încolo. Acum, cine sunt cei care, în epoca noastră, îl acuză și îl resping pe Marele Constantin?

Constantínos Paparigópoulos, în secolul al XIX-lea, cel dintâi mare istoric al nostru (multe dintre cercetările lui trebuie refăcute astăzi, dar, în esență, opera lui rămâne de valoare pentru că), are un obicei: nu judecă, ci urmează izvoarele istorice, opera lui este o dezvoltare a surselor istorice. Chiar dacă cineva nu găsește toate sursele, poate să le parcurgă cu încredere așa cum le găsește redate de Constantínos Paparigópoulos. Zice, așadar, Constantínos Paparigópoulos: cei dintâi care l-au urât pe Marele Constantin, ca pe unul ce proteja noua credință, sunt susținătorii religiei antice. Idololatrii epocii, precum Zósimos. Zósimos îi atribuie [lui Constantin] toate dezastrele vremii, dezastrele statului. Iar astăzi, aceleași dezastre relaltate de Zósimos îi sunt imputate de neo-idololatri, fără dovezi. În ce măsură au dreptate, vom vedea în continuare. În al doilea rând, împotriva lui Constantin sunt, încă din secolul al XVIII-lea, partizanii Iluminismului. Subliniez o remarcă de-a lui Zósimos: „[Constantin] a abandonat dogma părintească și a apărat nelegiuirea”. Vedeți cât de relative sunt lucrurile, nelegiuirea fiind creștinismul, iar religia părintească fiind vrednică de respect. Desigur, un cercetător al istoriei, precum cel ce vă vorbește, nu se preocupă de chestiunile sentimentale. Dar, înțelegeți cum perspectiva este dată peste cap și cum e de așteptat ca cineva să-l „elogieze” pe Constantin, atunci când are această perspectivă în abordarea sa. Cu toate acestea, mă grăbersc să spun că Zósimos fie trece sub tăcere importante fapte ale lui Constantin, fie îl elogiază pentru virtuțile pe care le avea ! Sfântul Grigorie Teologul, vorbind despre marele Vasile, folosește următoarea expresie, ce probabil îi aparține: „se mininează de virtutea bărbatului până și dușmanii”. Atunci când te laudă inamicul tău, înseamnă că ai ceva valoare. Și nu sunt puține rândurile în care Zósimos îl elogiază pe Constantin.

Iluminiștii

Voltaire atacă în mod constant Bizanțul, iar Gibbon, până și titlul cărții lui [The History of the Decline and Fall of the Roman Empire], – în care nu neagă faptul că numele Imperiului nu este Bizanț, ci Noua Romă, fiind continuarea politică și sistemică, dar și culturală și spirituală, a vechii Rome –, vorbește de declinul și decăderea Imperiului Roman. Iar acest lucru se datorează, după Gibbon, creștinismului. Lucrarea sa este importantă, dar atunci când are o astfel de perspectivă, înțelegeți care-i este neajunsul major.

[În al treilea rând,] după Paparigópoulos, un rol nu mic în toată această pervetire îi revine Papalității. Chiar dacă Marele Constantin este înscris în sinaxarul papal (cel puțin în cel uniat), el nu încetează să fie urât sau să-i fie reprobată de către romano-catolici transferarea capitalei în Noua Romă, conducând Vechea Romă spre insignifianță. Dacă ni s-ar întâmpla nouă, acum, să zicem, să se mute capitala la Tesalonic, ce ne-am face, domnule primar, noi, sudiștii (χαμουτζήδες), după cum ne zic cei din nord, la o astfel de modificare ?

De mare importanță este următorul lucru: numele Constantin este un nume ce provine din limba greacă. Kónstas (κώνστας) este echivalentul latinului constantia, al statornicității, a tăriei de caracter, provenind de la verbul ístamai (ίσταμαι) sau ístimi (ίστημι), prin urmare, etimologic este un termen antic elen, deși numele Constantin era preominant în Apus. După schismă, nici un papă și nici un domn din Apus nu a luat vreodată numele de Constantin. A devenit cel mai urât nume din Occident, în contradicție cu Răsăritul, unde ajunseserăm, în urmă cu câțiva ani, ca toți conducătorii de partide, președintele, ultimul rege, toți aveau numele Constantin. Malvina Karáli, fericita, zicea odată, exasperată, „bine, bre, copii, nu există nici un Vrassídas, vreun Epaminonda, numai Constantini există…” Constantin a ajuns cel mai iubit nume, și ginerele meu este Constantin, așadar, Constantinii au ajuns, slavă Domnului, mai mulți decât Gheorghii și Ioanii. Iată cât de mult a fost iubit, în popor, acest nume.

În al patrulea rând, împotriva lui Constantin sunt occidentalizanții, care, superficial, urmează întotdeauna Europa, Apusul, fără să se intereseze dacă cele ce le susțin sunt corecte sau nu.

Elemente biografice

Câteva elemente biografice, înainte de a trece la chestiuni apologetice: numele pe care l-a luat în 324, când a devenit unic împărat era Caesar Clavdius Valerius Constantinus Augustus. S-a născut la 22 februarie 280, după unii mai devreme, după alții mai târziu, la Naisós, Nis, în Sârbia actuală. Și-a petrecut tinerețea ca ostatic la curtea Împăratului Dioclețian sau la curtea co-împăratului Galeriu. Era ostatic, pentru ca nu cumva tatăl său, Constanțiu Clor, care era și el Cezar, să se răscoale împotriva Împăratului. Este posibil să fi cunoscut martiriul Sfântului Gheorghe și minunile săvârșite în Răsărit, pentru că dragostea sa față de mucenici trebuie să fi avut un suport real. A fost un războinic curajos, cu multe calități, cu suflet de erou. Mai întâi s-a căsătorit cu respectabila Ninevína, de la care l-a dobândit pe Crispus, cel dintâi copil. Din motive politice, la fel ca tatăl său, a divorțat de Ninevína și s-a căsătorit cu fiica co-împăratului Maximian, Faústa. Latinii pronunță Fáusta și, într-adevăr, a fost faustă pentru familie. Fericitul istoric Vostantzóglou scrie mai multe despre ea. Constantin a dobândit de la ea trei fii: pe Constantin, pe Constanțiu și pe Constans, toți trei viitori împărați. Vedeți, toate trei numele se bazează pe aceeași rădăcină. Diocelțian a pus în aplicare un nou sistem administrativ, Renovatio Imperii, adică tetrarhia, în anul 285.

Dioclețian era primul dintre auguști și cezar, iar galeriu, al doilea dintre auguști; Maximian, de asemenea, co-august, avândul drept cezar pe Constanțiu Clor, tatăl lui Constantin, la Nis. În anul 305, la 1 Mai, Dioclețian și Maximian au abdicat, iar și Clor au fost proclamați august în Apus, iar Galeriu în Răsărit. Constantin fu chemat în Apus, aproape de tatăl său, care muri în 306. În 25 iulie, în același an, armata la proclamat pe Constantin Împărat. Aici trebuie să menționăm un lucru. Nu era o situație de moștenire ereditară așa cum nu avea să fie în vremea Bizanțului, a Noii Romi, a Romániei; era la fel ca în Grecia Antică. Nu existau instituțiile eredității, succesiunea ereditară. Armata, Senatul și poporul puteau accepta ca fiul vreunui împărat să preia succesiunea, dar nu pe motiv de drept ereditar. Iar asta este democrație elenistică, în ciuda denumirii de împărat. Am mai spus-o și în alte dăți, numească-se cum s-o numi, este suficient faptul că era ales pentru a fi democrație. Constantin, așadar, a fost proclamat Împărat de armată și de Senat. La fel și Maxențiu, fiul lui Maximian, a fost și el proclamat împărat, pe 28 octombrie. În 311 moare Galeriu, fiind succedat de Liciniu, care o ia de soție pe Constantía, sora vitregă a lui Constantin.

Pe 28 octombrie 312, Constantin îl învinge pe Maxențiu la podul Milvía (Mulvía), vom vedea mai târziu cum. Senatul îl declară pe Constantin prim-august. În 313, Liciniu îl îngvinge pe Maximian, rămânând doar doi auguști: Constantin, cel dintâi, și Liciniu, al doilea. În 313 are loc celebrul Edict de la Milan (Mediolanum), vom vedea ce importanță va avea. În 321, Liciniu repetă persecuțiile, dând un nou decret împotriva creștinilor, deși decisese în 313, împreună cu Constantin, să înceteze persecuțiile. Apoi are loc conflictul dintre cei doi și înfrângerea lui Liciniu. În 324, Constantin devine singur împărat (μονοκράτορας), iar imperiul își redobândește unitatea, extins pe o suprafață imensă: din Thule, care s-ar putea să fie Islanda de azi, sau Irlanda, până în Persia și India. Imperiul devine un stat unic, cu administrație centralizată și un singur împărat. În 325 are loc Sinodul I Ecumenic, iar în 330 este inaugurată nouă capitală, Noua Romă. Pe 22 mai 337, Constantin moare la Drépano, în Bithinia Asiei Mici, orașul de baștină al Sfintei Elena, numit și Elenoúpolis. Constantin a fost botezat de prietenul său, Eusebiu de Nicomidia, luând veșmânt alb, după ce fusese mai întâi catehumen, iar apoi îmbolnăvindu-se și murind, fiind în vârstă de aproape 60 de ani. A fost dus și înmormântat în capitală, Noua Romă.

Învinuirile aduse de Zósimos

Acestea sunt lucruri obișnuite în istorie. Constantin a fost învinuit de Zósimos de ucidere și de exterminarea adversarilor.

Izvoarele ce mărturisesc? Mărturisesc lucruri care sunt spuse de adversarii săi, printre care, bineînţeles, Zósimos, care este izvorul tuturor bârfelor despre Constantin, lucruri aparţinând tărâmului legendelor. Chiar dacă este vreun lucru nedovedit, istoricul [Zósimos] îl menţionează, dar fără să-l poată susţine ca pe o concluzie bazată pe ipoteze sau cugetări corecte.

Cazul lui Maximian

Să luăm cazul lui Maximian, pentru a insista asupra unor exemple caracteristice. Maximian vroia să devină august, dar a fost iygonit de fiul său, Maxenţiu, refugiindu-se la fiica sa Fausta, fiind socru lui Constantin, cerându-i protecţia acestuia. În 310, însă, a organizat un complot în vederea răsturnării lui Constantin. Aceasta era situaţia în epocă. Ştiţi, cineva, oricât de mare ar fi, nu poate să înceteze să fie produsul vremii. De asta am spus că, atunci când vine vorba de anacronismul istoric, acesta este o nereuşită a cercetării istorice. Noi interpretăm evenimentele din epoca respectivă transferându-ne noi în epoca respectivă şi nu aducând epoca respectivă la condiţiile actuale. Maximian a anunţat despre Constantin că ar fi murit în luptele cu franco-germanii de pe frontiera nordică, iar apoi a preluat controlul asupra unei părţi a armatei şi s-a autoproclamat împărat. Constantin s-a întors, iar Maximian s-a baricadat în fortăreaţa Massalía (Marsilia). Constantin l-a făcut prizonier, dar l-a iertat, datorită intervenţiei soţiei sale, Fausta. A urmat un nou complot al lui Maximian, în care, de data aceasta, a fost implicată şi Fausta, vizând uciderea lui Constantin, dar a eşuat. Fausta aruncă vina pe tatăl ei, care e constrâns să se sinucidă, spânzurându-se, înţelegând că lucrurile nu au mers cum trebuia pentru el. Ei, de asta e învinuit Constantin. Dar vedeţi, atunci când cineva este un demnitar de rang înalt, dar nu doar politic şi administrativ, ci concentrând toate prerogativele, se cheamă Rectus Totius Omnis, adică comandant peste toată lumea. Constantin era şi judecător suprem, şi Pontifex Maximus, adică cel mai mare preot [păgân]. Nu şi-a asumat singur toate acestea, ci [i-au fost acordate] de Imperiul Roman. Prin urmare, toate faptele puteau fi judecate de mai marele judecător, susţinut de armată, iar în cele politice, de Senat. Nu este cu putinţă să-i atribuim exclusiv responsabilitatea, aşa după cum, atunci când preşedintele republicii contrasemnează o condamnare la moarte stabilită de un tribunal, el este obligat să o facă. Dacă cel mai înalt factor decizional, împăratul mai demult, preşedintele republicii, ar refuza să accepte ceea ce-i propune puterea judecătorească, înţelegeţi ce efecte ar putea avea.

Cazul lui Vassianós

În al doilea rând, avem cazul lui Vassianós. Evit detaliile, pentru că, şi în acest caz, Constantin şi-a arătat mărinimia atunci când a fost descoperit complotul – din nou complot – împotriva şefului statului, iar Vassianós a fost executat în urma aplicării legilor statului. Este cu putinţă, în ciuda acestui fapt, să fie acceptată învinuirea adusă lui Constantin şi să fie considerat ucigaş? În acest caz, orice demnitar de rang înalt ar trebui să fie considerat ucigaş, indiferent dacă el aplică legile sau nu. Dar tocmai din acest motiv a supravieţuit Imperiul Roman atâta vreme, pentru că nu a funcţionat astfel.

„Cu aceasta vei învinge” şi cazul lui Maxenţiu

Cazul lui Maxenţiu, cumnatul lui Constantin, este elocvent. El dorea să devină singurul împărat şi s-a întors împotriva lui Constantin, imputându-i moartea tatălui său, Maximian – ucidere, în viziunea lui. A poruncit distrugerea efigiilor lui Constantin, care trece Alpii în Italia, cele două armate întâlnindu-se la podul de peste Tibru aflat la doi kilometri în afara Romei. Aici, într-o dupămasă, are loc cunoscutul semn dumnezeiesc relatat de istoricul Eusebiu: vederea de către Constantin pe cer a semnului Crucii şi a cuvintelor „Cu aceasta vei învinge” (Τούτω Νίκα), iar nu „Întru aceasta vei învinge” (Εν Τούτω Νίκα). Adică, cu acest simbol vei putea să învingi, învinge. Lactanţiu este cel care prezintă textul în latină şi aminteşte şi el că era vorba de cruce, pe care Constantin a văzut-o în timp ce dormea. Vedeţi, există versiuni diferite, el menţionează cuvintele In Hoc Vincas (Întru aceasta…), adică întru aceasta să învingi. Există anumite surse care menţionează faptul că a văzut Crucea şi Sfântul Artemie şi armata întreagă, nu doar Constantin. Fie în somn, fie dupămasa pe cer, ceea ce este important e faptul că a urmat porunca alcătuirii steagurilor (labarum) cu Crucea în monogramă, hristograma XP, de la Hristos, în interiorul unei cununi, precum şi a scuturilor.

Zósimos trece sub tăcere acest eveniment, deşi ar fi putut să-l infirme, dar nu a putut. Şi alţi scriitori păgâni trec acest eveniment sub tăcere. El însă este menţionat de istoricii de mai târziu, Filostorgius, Nichifor Kallist Xanthópoulos, isihastul din secolul al XIV-lea. Sozomen, istoricul din secolul al V-lea, un secol după Constantin, la fel ca şi [istoricul] Socrate scolasticul, spun că acele cuvinte, Τούτω Νίκα, erau de fapt îngeri. La fel cum steaua Betleemului, după Sfântul Ioan Hrisostom, a fost o minune suprafirească, adică o energie necreată a Dumnezeului Celui în Treime, la fel interpretează şi Sozomen. Lupta a avut loc la 28 octombrie 312, Constantin având 25 000 de soldaţi, iar Maxenţiu 100 000. Armata acestuia din urmă a fost, efectiv, zdrobită; podul de peste râul Tibru s-a rupt şi o mulţime de soldaţi au căzut în râu şi s-au înecat, inclusiv Maxenţiu. Din nou este învinuit Constantin. Pe mine, în cercetarea mea, mă interesează termenul folosit: „ucigaşul Constantin” (δολοφόνος ο Κωνσταντίνος). Ştiţi ce înseamnă ucigaş. Că el s-ar fi străduit să-l facă pe Maxenţiu să cadă în râu şi să se înece, în regulă, accept. Dar ucigaş, de unde până unde? Când de fapt este vorba de o luptă, de o răscoală împotriva conducătorului? Trei ani mai târziu, Constantin a construit arcul de triumf care există şi azi la Roma. O altă învinuire adusă lui Constantin este că n-a condamnat nici un soldat din armata adversă, că nu a luat vreo măsură împotriva lor… Înţelegeţi, deci, ce fel de contradicţii există în evaluarea lui Constantin.

Crispus şi Fausta

Cea mai importantă dintre învinuiri – ca să închei cu ele – este cazul fiului lui Constantin, Crispus, şi a celei de-a doua soţii, Fausta. În 316 se prăznuiau 10 ani de la urcarea pe tron. În acelaşi timp apare ştirea că, fiul său, Crispus, a fost arestat şi închis la Póla, în Ístria – de acolo e de baştină Ioánnis Kapodístrias şi familia lui. Crispus era un tânăr serios şi demn, cu multe virtuţi de conducător. La vârsta de 17 ani deja dobândise grade militare şi era comandantul flotei imperiale. Să nu vi se pară ciudat, fiul adoptiv al lui Napoleon, fiul Iosefinei, Eugen, la vârsta de 16 ani a pus stăpânire pe Eptánisa, conducându-i pe francezii democraţi. Aici se vede ura Faustei: Crispus era superior celor trei fii ai ei. A fost vorba de succesiune. La fel, Sfânta Elena îl iubea pe Crispus pentru calităţile sale, îi amintea de fiul ei în tinereţe. A fost o lucrare drăcească. Cu o lună înainte de moartea lui Crispus, Constantin cel Mare a dat o lege împotriva adulterului, a adulterului cu o femeie căsătorită, nu curvie, iar pedeapsa era moartea. Crispus a fost învinuit de Fausta, cu martori mincinoşi, mai întâi de complot împotriva lui Constantin, iar apoi de atentat împotriva pudorii ei.

Zósimos, istoricul idolatru, şi Ioan Zonarás, în secolul al XII-lea, consideră că aceste învinuiri erau neîndreptăţite; la fel, toţi cercetătorii serioşi consideră că erau de domeniul poveştilor. Dilema lui Constantin în acest caz este similară acelui mare legiuitor elen din veacul al VII-lea î. H., contemporan cu Hamurabbi, Záleukos, cel care a dat primele legi scrise grecilor, înaintea lui Sólon. Acesta a dat o lege care spunea aşa: cel învinuit şi dovedit de adulter, să-i fie scoşi amândoi ochii. Cel dintâi inculpat de adulter a fost tocmai fiul lui Záleukos, iar acesta din urmă, ca judecător suprem, precum Constantin, trebuia să-l judece. Ce să facă? Să-l orbească pe fiul său, pe care armata şi adunarea îl voiau succesor? Záleukos întreabă, cu înţelepciune, adunarea: câţi ochi cere legea ca pedeapsă în acest caz? I-au răspuns: doi. Ei, spune el, un ochi de-al fiului meu şi un ochi de-al meu. S-a lipsit el de un ochi pentru ca nu se lipsească fiul său de amândoi. […]

Constantin nu-l execută pe Crispus, ci-l trimite la închisoare. Totuşi, Crispus este executat în ascuns, dar nu a fost găsită vreo condamnare dată de Constantin în acest sens. Istoricii spun că singura care ar fi putut utiliza pecetea imperială ar fi fost soţia luim Fausta, şi ei îi atribuie uciderea lui Crispus. Elena se reîntoarce la Roma, ia cunoştinţă de complotul Faustei şi-l anunţă şi pe Constantin, care dispune arestarea Faustei. Zósimos scrie cum Constantin a dat ordin ca fausta să fie înecată în baie, în apă fierbinte. În urmă cu câteva zile am primit un articol în care, un duşman al creştinismului repetă toate aceste lucruri scrise de Zósimos, fără vreo altă sursă, fără confirmarea din altă parte a acestor informaţii. Povestea lui Zósimos este demontată de Ieronim, scriitorul bisericesc (366-419 d. H). Elenist desăvârşit, el a trăit aproape de părinţii din Răsărit şi, bineînţeles, aproape de Sfântul Ioan Hrisostom. El menţionează că Fausta a murit la 3 sau 4 ani după moartea lui Crispus. Aşadar, ce legătură directă ar putea fi între cele două evenimente?Până şi Gibbon, în istoria sa, pune la îndoială o astfel de moarte a Faustei, la fel şi Paparigópoulos respinge o astfel de teorie. Aşadar, cazurile Crispus şi Fausta ţin de legendă.

Continuarea, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=31968