Crucea Domnului

În mijlocul bisericilor, în centrul vieții noastre, în inimile noastre, Biserica Îl așează pe Hristos răstignit. În aceste zile, Biserica ne oferă tuturor seva teologiei ei și a bogăției ei liturgice pentru a ne arăta măreția și adevărul teologic care se ascund în spatele imaginii lui Dumnezeu răstignit.

Adesea, o întrebare încolțește în mintea fiecăruia dintre noi: ce este Pătimirea lui Hristos, ce este Crucea ? Sunt umilirile, palmele, batjocura, cununa de spini, hlamida, trestia, cuiele ? Nu, iubiții mei frați. Prin toate acestea s-ar putea să fi trecut și alți oameni. Acestea constituie cadrul lumesc, chipul vieții acesteia. Acestea nu sunt Patima lui Hristos, ci patima trupului lui Hristos.

Adevărata Cruce a lui Hristos are trei brațe: cel dintâi braț este crucea păcatului strămoșesc, al păcatului lui Adam, al acelui păcat pe care toți îl simțim drept înclinație, drept sucire, drept ușurință spre păcat. Domnul a purtat pe cruce această greutate a păcatului strămoșesc și al tendinței pe care toți am moștenit-o.

Al doilea braț este modul în care s-a făcut mântuirea noastră. Acest mod înfricoșător este descris în pericopele evanghelice. Ce lucru de negândit! Să trebuiască Dumnezeu, care S-a îmbrăcat în trup omenesc și a trăit alături de noi, acest Dumnezeu, să fie lovit de mâna cui? Să rabde ironii, din gura cui? Să fie trădat, de-a cui inimă? Să rabde toate aceste necinstiri născocite de minți omenești ? Decăderea firii omenești, culminând cu jertfa de pe cruce și cu Patima Domnului, constituie a doua expresie a Crucii Sale.

Există și o a treia, care se ascunde în spatele strigătului Domnului de pe Cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit ?” (Matei 27, 46). De necrezut este acest cuvânt! Cum este cu putință ca Hristos, ca Dumnezeu, să-L cheme pe Dumnezeu Tatăl „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu”? Cum e posibil să vorbească Dumnezeu de părăsire de Dumnezeu ? Cum este cu putință să se găsească în această situație de nevoie și de agonie? Aceasta este cea mai mare încercare pentru Dumnezeirea în Treime, aceasta este provocarea Treimii dumnezeiești și a unității persoanelor treimice.

Iubiții mei frați, starea de păcătoșenie a întregii omeniri o trăim și noi. La fel trăim și starea personală de păcătoșenie, ba chiar și sentimentul părăsirii de Dumnezeu, sunt sigur că în fiecare zi, îl discernem în viața noastră.

Aceste zile constituie pentru fiecare dintre noi un motiv de a aceste frământări din existența și din sinele nostru cel mai profund. Acest lucru se va petrece dacă vom ridica și noi Crucea lui Hristos. Dacă putem, să trăim și noi această sfințenie la care ne cheamă Biserica. Obiceiurile nu constituie Biserica. Biserica nu este modele și simboluri. Biserica nu înseamnă pomenirile sfinților, nici icoanele sfinților din bisericile noastre. Nici măcar clădirile bisericilor nu constituie Biserica. Biserica este viața noastă care se sfințește, este depășirea păcatului dinăuntrul nostru, este lupta de a trăi și noi harul lui Dumnezeu așa precum L-au trăit, vreme de 2000 de ani, sfinții Bisericii noastre.

Acest lucru ne va învrednici nu doar să fim părtași la Patimile Domnului, ci ne va învrednici de marea bucurie și de marea binecuvântare de a fi părtași și la Învierea Sa, începând , de ce nu, chiar din acest an. Vă urez din toată inima ceea ce tuturor Biserica ne urează,

Înviere bună !

Omilie a Mitropolitului Mesoghiei și Lavreoticii, kir Nikólaos