Giuvaerul bizantin din Frankfurt

Duminica Ortodoxiei m-a prins în Frankfurt. Nu aveam nicio idee unde să merg la biserică și, de fapt, nici nu aveam habar unde ar fi o biserică ortodoxă printre atâția zgârie-nori. Salvarea a venit prin internet. Am găsit adresa bisericii grecești „Sf. Gheorghe” și am pornit pe jos cu GPS-ul de pe telefon pentru că mi s-a părut mai simplu decât să caut mijloacele de transport în comun potrivite. GPS-ul mă conducea printre clădiri moderne cu fațade de sticlă, apoi printr-un cartier rezidențial obositor de curat și ordonat, apoi am intrat pe aleile unui parc, când, dintr-o dată, am ajuns în fața unei frumuseți de biserică care aducea a vechile biserici sârbești sau macedonene. Biserica era una nouă, dar lucrată cu cea mai mare grijă și migală.

Biserica ortodoxă greacă „Sf. Gheorghe” din Frankfurt

Când am intrat înăuntru însă, am pășit dintr-o dată într-o altă lume și parcă în alte vremuri. Interiorul, decorat cu picturi murale, mozaicuri, coloane de marmură și candelabre de alamă nu era gata pentru că se puteau vedea încă schele pentru montarea mozaicurilor. De afară pătrundea puțină lumină, însă lumânările se reflectau în fundalul de aur al mozaicului și totul părea transfigurat. Trebuie să vă mărturisesc că întreaga Sfântă Liturghie am petrecut-o privind în toate părțile și bucurându-mă de fiecare colțișor. Nu există ceva mai desăvârșit decât arta bizantină realizată cu perfecționismul nemțesc.

După slujbă, a urmat procesiunea cu icoanele specifică Duminicii Ortodoxiei. Apoi am coborât în subsol. Erau acolo majoritatea parohienilor, părintele Filip, doamna preoteasă cu mama sa (care mi-a vorbit armânește) și fiica părintelui dimpreună cu soțul. În timp ce mă bucuram de o cafea și câteva prăjituri de post, de la acesta din urmă am aflat câteva detalii despre construirea bisericii.

Aici fusese mai înainte o clădire a comunității grecești care avea o mică capelă închinată Sf. Ap. Andrei. Actuala biserică, cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe se ridicase cu sprijinul financiar al unui om de afaceri grec, Leonidas Papagheorghiu al cărui fiu, Gheorghe murise la vârsta de 20 de ani într-un accident de mașină. Cât despre frumusețea acestei biserici, ginerele părintelui mi-a mărturisit că este meritul părintelui Filip care a avut o contribuție imensă.

Între timp, părintele Filip a venit către noi și a zis: „O să-ți povestesc mai multe după masă. Ești invitatul nostru la prânz.” Discuția cu părintele a fost o revelație și s-a prelungit până spre miezul nopții…

Părintele Filip Savopoulos, parohul bisericii

Părinte Filip, cum v-a venit ideea de a construi o biserică ortodoxă în Frankfurt?

Ideea construirii bisericii nu a fost ideea mea. Nu am vrut să construiesc o biserică. Știam că asta presupunea multă muncă, multă sârguință, o cruce grea. Idealul meu era să construiesc un centru pentru comunitate, pentru tineri. Căutam sponsori și am găsit un sponsor care mi-a zis: „De acord, vă ajut, dar deasupra centrului să construiți o biserică”. Pentru asta o să îți dau jumătate de milion de mărci. Dacă nu construiești biserica, pentru centru o să îți dau numai 5000. Parcă îmi venea să îi zic: „Bine, dă-mi cei 5000, iar jumătatea de milion păstreaz-o tu”, dar ca preot nu puteam să spun asta. Așa că am zis: „Bine, să facem biserica!”. Așa am ajuns să fiu forțat să construiesc o biserică.

Când ați început?

Ce v-am povestit se întâmpla în 1987. A fost însă foarte greu să obținem autorizația de a construi pe acest amplasament. Pentru probleme de mediu și pentru că locul era protejat ca patrimoniu. A trebuit multă, multă străduință. În sfârșit am obținut autorizația, dar asta ne-a luat mai bine de 7 ani. Din 1985 până în 1992. Deci ultima Sfântă Liturghie în capela „Sf. Andrei” a avut loc de Sfântul Nicolae, 6 decembrie 1992. Mai întâi a trebuit să demolăm vechea clădire. Apoi ne-a luat ceva timp până să începe construcția noii biserici pentru că trebuia făcut un studiu geotehnic.

Încă de la început s-au întâmplat multe minuni. Compania care a făcut studiul geo a constatat că terenul nu era stabil din cauza cantităților de apă și ulei acumulate în sol și care proveneau de la botezurile din vechiul paraclis de-a lungul atâtor zeci de ani. Din cauza îmbibării cu untdelemn, scoaterea solului afectat și aruncarea lui sau depozitarea lui în altă parte era interzisă. Deci ni s-a pus în vedere să scoatem tot solul și să îl ducem la o firmă pentru a-l degresa. Și ni s-a dat și un termen limită: trebuia să începem construirea noii biserici în doi ani, în caz contrar autorizația urmând a fi retrasă. Gândiți-vă: pentru o tonă de sol degresarea costa 1600 mărci și noi trebuia să ecologizăm nu mai puțin de 3000 de tone. A fost extrem de dificil. Am căutat soluții în Olanda, în Franța, în Serbia și când am semnat contractul cu o firmă din Serbia, în două luni a început războiul acolo. În final am găsit o soluție, dar nu am să intru în detalii pentru că soluția aceea a venit de la Dumnezeu.

Spuneați că obținerea autorizației a durat 7 ani.

Ca să înțelegeți cât de greu a fost să obținem autorizația, trebuie să vă spun că am fost refuzați încă de la început. Persoana de care depindea eliberarea autorizației era Dr. Küppers, un politician foarte cunoscut, mâna dreaptă a fostului președinte Helmut Kohl și un fel de „dumnezeu” în orașul Frankfurt. Când l-am vizitat pentru a discuta subiectul bisericii noastre și am intrat în biroul lui, statea cu spatele la mine și nu s-a întors. Mi-a spus: „Uită ideea asta! Nu avem nimic de discutat. Ceaunul ăla răsturnat nu o să fie construit acolo. Poți să uiți subiectul!” Asta o spunea referindu-se la turla bisericii. Atunci l-am abordat pe primul ministru al landului Bavariei, domnul Strauss, cunoscut al patriarhului Constantinopolului și pe mulți alți politicieni pentru a ne ajuta. Între ei am ajuns chiar și la von Weizsäcker, fost primar al Berlinului , apoi președinte al Germaniei, o persoană extrem de cunoscută. Toți îl sunau pe Küppers, dar acesta se încăpățâna: „Nu, nu vom aproba o asemenea construcție!”

Îmi amintesc o întâlnire cu un oficial. De el depindea punerea la dispoziție a terenului. Am mers la el și am vorbit o oră pe teme filosofice, pentru ca la sfârșitul discuției să vin cu ideea de a aduce imperiul bizantin în Frankfurt. Reacția lui a fost fermă: „În niciun caz! Asta nu este posibil.” Ca să scape de noi ne-a spus ironic: „Dacă obțineți autorizația de construcție pentru așa ceva, eu o să vă dau cât teren vreți!”, pentru că știa că o asemenea autorizație nu ar fi fost dată niciodată. Știam că ne lua peste picior, dar a rânduit Dumnezeu să întâlnim un avocat foarte bun care lucra pentru municipalitate. Lui i-a atras atenția tocmai gluma aceea și a zis: „Trebuie să folosim asta în favoarea noastră”. Ne-a sugerat să scriem o scrisoare în care să mulțumim pentru întâlnirea acordată și pentru că acela a fost de acord să ne atribuie cât teren este necesar bisericii, dacă vom obține autorizația de construire. Avocatul ne-a explicat că, dacă, în curs de 15 zile, el nu va răspunde și nu va neaga respectiva afirmație, atunci ea este considerată drept însușită și oficială.

Și a funcționat „artificiul”?

A funcționat. Ne-am continuat demersurile în vederea autorizării. Când am mers cu dosarul ni s-a cerut bineînțeles documentul privind proprietatea asupra terenului. Ni s-a spus: „Ca să construiești ceva pe un teren trebuie mai întâi să deții terenul”. La scrisoarea de care am pomenit, nu primisem niciun răspuns, așa că am prezentat scrisoarea prin care mulțumeam pentru promisiunea de a ne fi acordat terenul, dacă vom obține autorizația de construire. La început aceia nu au vrut să o ia în considerare. Niciunul din cei implicați nu avea habar că exista o asemenea reglementare legală și că, în lipsa unei negații, documentul respectiv capătase valore oficială. Cu sprijinul unor avocați am reglementat însă asta. Am obținut deci terenul.

Când am început demersurile, intenționam să construim ceva de 10 ori mai mare decât ce se vede astăzi. Nu am primit aprobare, așa că ne-am restrâns la ce se poate vedea și un teren de un metru de jur-împrejurul construcției. Până la urmă am reușit să ne extindem la 4-5 m de jur împrejur. În fine, 7 ani pentru a obține autorizația este foarte mult. Trebuia să mergi la ei iarăși și iarăși… Argumentul suprem a fost din nou acea scrisoare în care se menționa „cât teren vreți”. Am explicat că, după tradiția ortodoxă, biserica are nevoie în afara ei de cel puțin tot atât teren cât are în interior, de exemplu pentru procesiuni cum a fost cea de astăzi. Și așa am tot avut tot felul de probleme până la sfârșit. Probleme mereu…

Cum ați decis să împodobiți biserica cu mozaicurile acestea atât de minunate?

Nici ideea de a decora biserica cu mozaic nu îmi aparține. Acum vreo 10 ani, am plecat cu enoriașii mei într-o excursie la Constantinopol. Cu noi era și o bătrână despre care cred că nu făcuse nici școala primară. Tot ghidajul, toate explicațiile eu le făcem în autocar, nu afară. Le explicam câte ceva și îmi amintesc că am pomenit de Theodoros Metochites, marele logofăt care a fost acuzat că a golit vistieria împărătească pentru a împodobi biserica mânăstirii Chora cu mozaicuri. În timp ce explicam asta oamenilor, mă gândeam: „De ce le spun asta? Oricum ei nu înțeleg…” Când am intrat în biserica Chora, multe din femeile în vârstă au început să plângă. Mâ întrebam „Oare de ce plâng?”. Când am revenit în autocar, una din aceste femei a luat microfonul și a zis: „De ce să nu facem și noi asemenea mozaicuri în biserica noastră?”. I-am replicat: „Știți cât costă așa ceva?”. Iar ea mi-a zis: „Credeați că vom fi în stare să construim biserica, așa cum am făcut-o? A fost greu să găsim banii, dar așa cum am găsit bani pentru a construi biserica, așa vom găsi bani și pentru a o împodobi cu mozaicuri!”. Așadar o femeie care nu știa să scrie mi-a dat răspunsul. Atunci am luat decizia: „Vom avea și noi mozaicuri!”.

Și ați început să le confecționați singur cu enoriașii…

După ce am început, văzând cât sunt de costisitoare, am constatat că nu putem continua. Așa am hotărât să ne întemeiem propria noastră „școală”. Am găsit să achiziționăm pitrele de la o vestită companie producătoare din Italia. A trebuit să fim însă atenți și la modalitatea legală de a le achiziționa pentru că aici totul trebuie făcut prin sistemul bancar și trebuie mereu să dovedești cum ai obținut fondurile ca să construiești ceva. „Școala” a început prin participarea a 40 de femei, dar până la urmă pe 7 am putut conta pentru această lucrare. Numai chipul unui sfânt este realizat din mai mult de 1000 de piese și presupune cel puțin 100 de ore de muncă. O icoană se face în 3-4 luni.

Sunteți un iubitor al artei bizantine…

Am stat 6 ani în Athos, ca elev la Athoniada. Am fost fascinat de arta bizantină. Am avut un mare și vestit profesor: Ioannis Vranos, un artist original și talentat nu un copist, un artist de nivelul lui Michelangelo, Teofan Cretanul, Panselinos, Astrapas… În 60 de secunde, de exemplu, putea să îți schițeze o icoană a Sf. Nicolae în stil macedonean, în stil bizantin etc. Lui îi datorez tot ce știu în această materie. Nimic nu a fost întâmplător în viața mea, a fost pronia lui Dumnezeu.

Și voia lui Dumnezeu a fost să ridicați în Frankfurt o bijuterie de arhitectură bizantină.

Am pus în acest proiect toată experiența mea din Sfântul Muntele Athos și din propriile căutări. Am vrut să aduc aici Sfântul Munte.

Notă: Acest articol a fost preluat cu acordul autorului din revista “Lumea Credinţei”, nr. 5(106)mai 2012, pp. 46-52.