Joia Mare

Cu cât ne apropiem de Sfintele Patimi, cu atât mai mult sporește doza de dramatism cu care se derulează evenimentele. Pe măsură ce înaintăm spre punctul culminant, acțiunea devine tot mai bogată în conținut, tot mai vertiginoasă, iar tensiunea atinge cote maxime.

Am văzut deja două întâmplări, care au avut în prim plan persoana lui Hristos, întâmplări aflate într-o vădită antiteză: pe de o parte, o femeie păcătoasă se apropie de El și, cu multă smerenie, Îi spală picioarele, iar, de cealaltă parte, unul dintre ucenicii Săi, căzut în apostazie, Îl trădează, vânzându-L arhiereilor și cărturarilor. Gestul femeii păcătoase arată faptul că predica Mântuitorului a dat rod, reușind să-i «contamineze» pe oameni cu dragostea și milostivirea Sa. De aceea și Domnul Se arată binevoitor față de gestul ei, îi acceptă pocăința și îi mustră pe ucenici, fiindcă se grăbiseră să impute cusururi și neputințe femeii, care s-a oferit să-L cinstească în cel mai smerit mod posibil pe Izbăvitorul ei. De cealaltă parte, vedem că slăbiciunea umană nu-i cruță nici măcar pe cei mai apropiați ucenici. Cei considerați a fi cei mai de încredere prieteni și însoțitori ai Săi, până la urmă se pleacă în modul cel mai «emfatic» în fața slăbiciunilor firii umane… Un ucenic Îl trădează, iar altul se leapădă de El. Asistăm, așadar, la o adevărată lecție de viață pentru cei care se consideră puternici în credință și pregătiți să se ia la trântă cu «vrăjmașul».

De asemenea, asistăm la dialogul revelator al Învățătorului cu ucenicii Săi, în cadrul căruia Domnul le face cunoscute marile adevăruri referitoare la Persoana Sa, la misiunea Sa pe pământ, la Tatăl ceresc, la iminența Patimilor Sale, la Împărăția Sa, la Mângâietorul pe Care Îl va trimite, la Biserică. În paralel, le predă lecții și învățături neprețuite despre cum să trăiască după Înălțarea Sa la cer. Spre final, ne delectăm cu un fragment de o valoare pastorală inestimabilă – Rugăciunea Arhierească a lui Iisus –, în care Acesta se roagă cu multă ardoare Părintelui ceresc pentru turma Sa, ca s-o păstreze în unitate și iubire, astfel încât «să fie una».

Importanța acestei unități este subliniată și cu ocazia marelui eveniment al Cinei celei de Taină, în cadrul căruia Hristos instituie taina Sfintei Euharistii: ca să trăiești în comuniune cu Dumnezeu, trebuie mai întâi să trăiești în comuniune cu oamenii. Însuși Mântuitorul se comportă față de Iuda ca și față de ceilalți ucenici, cu toate că știa că acesta urma să-L trădeze. De altfel, întreaga Sa activitate publică a avut drept scop împăcarea omului cu Dumnezeu, restaurarea chipului autentic al Dumnezeirii în om, așa cum era la început, în momentul creării sale.

Ceea ce trebuie să facă omul e să accepte darurile dumnezeiești, «să nu-și clatine capul ca nu cumva să-i cadă cununa pe care i-a pus-o pe cap Dumnezeu», așa cum afirmă foarte sugestiv sfântul Nicolae Cabasila. Să vină la Cină cu multă smerenie și cercetare de sine și să se nevoiască în limita posibilităților sale, fiindcă, la urma urmei, chiar și curățirea sufletului tot Dumnezeu ne-o dăruiește. Da, Dumnezeu, Cel care se apleacă și spală picioarele noastre murdare, fiindcă noi nu suntem în stare de așa ceva.

Importante sunt faptele, iar nu vorbele. Am văzut cum declarațiile pompoase ale lui Petru s-au risipit ca fumul la o simplă întrebare a unei fetițe inocente. Dimpotrivă, prezența tacită a femeilor mironosițe lângă Cruce nu au avut nevoie de nici o trâmbițare în prealabil, căci a fost rodul unei iubiri adevărate. În timp ce ucenicii alergau să se ascundă de frica iudeilor, acestea au rămas neînfricate acolo, la locul faptei, ca să vadă ce se va întâmpla. De aceea s-au și învrednicit să-L vadă pe Domnul nu numai răstignit pe Cruce, ci și sculat din morți, devenind astfel primele martore ale Învierii.

Așadar, în afară de mesajul unității, Domnul Hristos a adus și mesajul împăcării omului cu Dumnezeu și a oamenilor între ei, dincolo de orice barieră și neajunsuri. Într-o omilie de-a sa, sfântul Ioan Hrisostom subliniază faptul că cea mai mare jertfă constă în împăcarea cu fratele nostru, încă dinainte de a depune darul personal în fața jertfelnicului (Sfântului Altar). Așadar, să luăm și noi aminte la acest lucru, dacă vrem să înțelegem ceva din jertfa de bună voie a lui Hristos de pe Golgota și din gestul Său «scandalos» (pentru noi, oamenii) de a-l introduce pe tâlhar primul în Împărăția Cerurilor.