Mironosițele

În zorii zilei de Duminică, “Maria Magdalena, Maria mama lui Iacov și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă pe Iisus” (Marcu 16, 1-2). Zilele noastre ar fi binecuvântate dacă, zilnic, “dis-de-dimineață” și îndeosebi “în prima zi a săptămânii”, adică Duminica, mintea noastră s-ar îndrepta către Biruitorul Morții. Pe când soarele răsărea, femeile au ajuns la mormânt. Însă adevăratul Soare care trebuie să lumineze fiecare zi a noastră, încă de la începutul ei, este Iisus; atunci, toată ziua care începe împreună cu El, devine foarte diferită.

Reprezentarea arătării de după Înviere a lui Hristos Mariei Magdalena ce se găseşte în narthexul katholikonului Mănăstirii Vatoped, operă a pictorul Matei al lui Ioan din Nausa (1840)

Femeile nu știu cum vor ajunge la trupul lui Iisus. Piatra, după cum se spune în Evanghelii, era foarte mare. Este posibil ca mulți dintre noi să avem aceeași nedumerire precum femeile [mironosițe]. Și este adevărat că pentru multe suflete, Iisus pare îngropat, la fel ca atunci, într-un mormânt. Pare imobilizat, la fel ca un mort. Este acoperit de o piatră foarte grea – piatra păcatului, a necunoașterii, a indiferenței, a răului obicei care s-a acumulat cu timpul. Sincer, am vrea să împingem această piatră și să-L atingem pe Iisus cel viu. Însă “cine ne va prăvăli nouă piatra?” (Marcu 16, 3).

Această faptă curajoasă a femeilor nu era cu putință de realizat omenește. Totuși, ele merg mai departe. Fără să știe cum o să intre în mormânt, pășesc într-acolo. La fel și noi: fără să știm cum să îndepărtăm obstacolul care e posibil să îngrădească accesul către Mântuire, trebuie să avem totuși încredere. Să facem o mișcare de început, să ne ridicăm, să urmăm drumul către Iisus, de care ne separă “piatra cea mare”. Ne va îndruma credința și nădejdea.

Femeie  nu merg la mormânt cu mâinile goale. “Au cumpărat miresme, ca să vină să ungă Trupul lui Iisus”. Și noi putem ține ceva în mâini mergând la mormânt. Chiar dacă ne-au întinat marile păcate, să aducem la mormântul Lui un semn de bunăvoință, puțina noastră dragoste, un act de compasiune față de ceilalți, rugăciunea noastră slăbită. Cu siguranță, nu așteptăm ca darurile noastre sărăcăcioase să contribuie la prăvălirea pietrei, deoarece accesul nostru către Cel Înviat și către puterea Învierii Lui rămâne cel mai mare dar al milei dumnezeiești. Faptul că vom urca către mormântul Lui cu mâinile nu în întregime goale, înseamnă că nici inima noastră nu este cu desăvârșire goală. Unde ne sunt, așadar, miresmele cu care vrem să “ungem pe Iisus?”.

Și iată minunea: “Dar ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată” (Marcu 16, 4). Femeile singure nu ar fi putut înlătura ele însele obstacolul. Dumnezeu, cu toate astea, a prevăzut aceasta dinainte. Sfântul Evanghelist Marcu nu ne specifică cum anume a fost îndepărtată piatra, însă Sfântul Evanghelist Matei este mai clar: “Și iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei” (Matei 28, 2). Acest verset este foarte bogat în conținut. Atunci când îngerul Domnului vine să îndepărteze piatra, nu o împinge simplu. Nu e ceva care se poate face cu ușurință, fără străduință și forță. A fost nevoie să se cutremure pământul. Dar nici obstacolul care ne separă pe noi de Iisus nu trebuie să-l considerăm ca pe ceva simplu. Nu va trebui doar să mutăm pur și simplu câteva pietricele, să modificăm unele detalii, lăsând pe cât posibil totul intact. Și aici va fi nevoie de un cutremur. Întoarcerea este un cutremur spiritual.

Îngerul îmbrăcat în veșmânt alb, șezând pe piatra mormântului, le spune femeilor: “Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus!” (Marcu 16, 6). Iisus Cel Înviat nu numai că nu se mai află în mormânt, însă și orice încercare de delimitare, de identificare a prezenței Lui, este de acum înainte în zadar. Domnul este prezent acum în orice moment, în toate condițiile, El depășește și desființează cadrul în care creștinii încearcă de multe ori să-L cuprindă, locul “unde L-au pus”. Ne spun “este aici” sau “este acolo” și poate să fie și “aici” și “acolo”, dar este și în altă parte și peste tot putem să-I descoperim prezența. “Ce căutați pe cel viu printre cei morți?” (Luca 24, 5), cum aflăm din altă pericopă evanghelică.

Îngerul le-a mai spus ceva femeilor: “mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi, acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus” (Marcu 16, 7). Ce înseamnă această întâlnire în Galileea, atât de des menționată în Evanghelii? Mântuitorul vrea doar să-i protejeze pe ucenici de curiozitatea și ostilitatea iudeilor? Vrea, după zile grele și neliniștite, să le asigure o pauză calmă într-o atmosferă foarte diferită de cea din Ierusalim? Poate că da. Posibil să nu fie greșit dacă dăm cuvintelor lui Iisus o interpretare mai profundă. Galileea era locul unde cei mai mulți dintre ucenici s-au întâlnit pentru prima dată cu Învățătorul. Acolo L-au ascultat pentru prima dată, acolo L-au urmat, acolo I-au încredințat inimile Lor. Acum, când credința lor a suferit o încercare atât de dură – și s-a dovedit nedesăvârșită – ar fi fost bine să se regăsească în mediul din Galileea, pentru a-L reîntâlni pe Iisus, descoperind împreună și prospețimea și bucuria de la prima întâlnire și reînnoindu-și acolo credința și ascultarea lor.

Acest lucru este valabil și pentru noi. În viața multora există o Galilee, adică un moment, poate prea îndepărtat, în care ne-am întâlnit personal cu Iisus, și unde, pentru prima dată L-am auzit și am decis să Îl urmăm. Păcătoșenia profundă, uitarea, neglijența ne pot separa de Domnul. Într-un moment critic și decisiv, probabil, la fel ca Apostolii, am putea să renunțăm la Învățător. Și pentru noi, Cel Înviat stabilește o întâlnire în Galileea. Ne cere să reînviem în noi amintirea râvnei și a primei întâlniri. Să spunem că nu este foarte dificil, pentru că El ne va pregăti calea. “Va merge înaintea voastră în Galileea”. Nevăzut, dar prezent, merge înainte către acea Galilee a sufletului; dacă Îl urmăm, fiecare pas va fi mai ușor, și va veni un moment când, dacă nu cu ochii noștri, fizic, dar cu siguranță cu ochii credinței și ai dragostei, El ne va da certitudinea de nezdruncinat a prezenței Sale: “acolo Îl veți vedea”.

Sursa: Lev Gillet, Πασχαλινή κατάνυξη